Iubirea e din alta lume si se iveste din senin, fara sa stii de ce, se da pe fata, fara sa stii cum si te duce, fara sa stii unde.
Orasul ploua cu soare, in primavara. Cuprins de ganduri, el aproape n-o observa pe ea, care il saluta in graba:
-Buna! Ce mai e nou?
El, murmura un raspuns la fel de prompt si fugar. Apoi, in sinea lui: "Altadata m-ar fi intrebat de ce nu i-am telefonat in fiecare zi, m-ar fi intrebat daca m-am gandit la ea, daca nu cumva am uitat-o... Si mi-ar fi dat mainile...". Insa nici in ochii ei nu s-a uitat, si nici in urma ei n-a privit; iar ea a plecat, fara sa priveasca inapoi.
Asa cum spuse si el, "altadata" era...altadata. Era atunci cand ei numarau orele pana la momentul reintalnirii lor, apoi, cand clipa mult-asteptata sosea, el ii apuca mainile - recile, fierbintile, umezi palmele. Dupa atata timp, el inca o mai considera vinovata pe ea, pentru ca plecase. El insa nu stia (nu avea de unde sa stie) cate nopti nu dormise ea, cate lacrimi varsase, cate ganduri o copleseau, furandu-i somnul, cate ingrijorari o macinau...si, chiar daca i-ar fi spus, n-ar fi crezut-o: "Fix pentru mine ai plans...tu...si tu vrei sa te cred?". De aceea, in ultimul timp, renuntase sa-l mai "impovareze" si pe el cu grijile sale. In fata lui, ea n-avea voie sa fie suparata. Si nici nu era: zambea mereu, incerca sa-l impace, in timp ce globurile ochilor ei fulgerau rar, in oboseala. Obosise... Intr-adevar, poti continua inca mult timp dupa ce ai spus "nu mai pot", acum insa, se adunasera deja prea multe. Se simtea secata de puteri, si nu stia de ce, pentru ce...merita oare? Pur si simplu se saturase...altfel nu-si putea explica starea de oboseala in care se afla. Se saturase sa incerce sa-l aiba, fara a izbuti. Nu de putine ori, desi era langa ea, privirea lui trecea prin persoana ei, atat era de absent din lumea reala, in care il astepta ea, care-i zambea si-l ruga sa revina...el insa n-o auzea, era mult prea ocupat sa priveasca in alta parte, sa "se gandeasca la multe", pe care ea "oricum nu le-ar intelege". De cate ori se certasera din aceasta cauza... De cate ori promisese el ca n-o s-o mai faca... Ea niciodata nu intelegea la ce se putea gandi el atat de concentrat, se gandise la multe posibilitati, fara a gasi insa adevaratul raspuns, fara a izbuti sa inteleaga...intelese insa un singur lucru: ca asa, nu mai puteau continua. Chiar daca el nu-si dadea seama, ei chiar ii pasa de el, si o durea neputinta ce o cuprindea atunci cand el n-o lua in seama. Ar fi vrut sa stie la ce se gandeste, ar fi vrut sa stie ce nelinisti are...sa poata sa-i spuna ca, atunci cand durerea va trece (durererea trece intotdeauna) totul va fi bine.
O viata, una singura are omul, si e nespusa durerea ce te cuprinde cand iti dai seama ca o petreci si pe aceasta chinuindu-te tu insuti pe tine. Viata trebuie traita; indiferent de obstacole, trebuie sa traiesti cu certitudinea ca vei reusi sa treci peste. Nu trebuie sa uiti nicio clipa ca tot ce se intampla, se intampla intotdeauna cu un motiv; nimic nu e la intamplare (nu exista exceptii!). Mereu trebuie sa gasesti puterea de a merge inainte, caci fiecare ne aflam aici dintr-un motiv pe care, mai devreme sau mai tarziu il vom afla.
Multi sunt in stare sa cucerasca o fata, insa putini sunt in stare sa faca ceva pentru a o pastra langa ei. La urma urmei, poate el nu o voia pe ea aproape; ar fi putut sa-i spuna, ar fi fost mult mai simplu totul. Cand iubesti pe cineva, faci totul pentru persoana iubita. Acel timp pe care il petreceti impreuna i-l inchini acelei persoane pana la ultima secunda. Cand sunteti voi doi, cei din jur nu mai conteaza, nu mai existati decat voi, nu exista alta persoana mai importanta decat cea de langa tine. Insa, daca vrei sa fii iubit, trebuie sa iubesti si sa stii s-o si arati.
Intr-o zi, dupa multe zile si nopti in care nu se gandise la nimic altceva decat la ceea ce se intampla intre ei (isi aminti primul sarut, primul "te iubesc", prima data cand planse din cauza lui, fara ca el sa stie - ce rost ar fi avut?-, ultima imbratisare...) ii spuse tot ce avea pe suflet, ii reprosa, il acuzase de vini fara numar, si asta in fata trandafirului pe care i-l adusese, furis, neindemanatic...
De atunci, au ramas doar amintirile. Au ramas doar lacrimile si speranta. A ramas povestea.
