Pluteam între vis şi realitate.
Nu m-a durut
nici când căpătasem certitudinea nemilosului verdict
şi nici când îmi priveam trupul
istovit de prea multă durere.
Ştiam că am - încă - permisiunea de a mă întoarce,
dar ce folos să te întorci într-un trup
născut din durerile maicii tale,
iar mai apoi
mistuit şi distrus de propriile-ţi dureri?
Care-i rostul unei vieţi ce te doare?
Oare nu cu toţii aşteptăm
să nu mai simţim
nicio durere?
Şi când viaţa însăşi devine durere,
nu ai prea multe opţiuni.
Aşa că mi-am acceptat soarta
şi nu m-am împotrivit
deciziei ce nu-mi aparţinea.
Mă simţeam mai uşoară decât aerul,
în timp ce lăsam în urmă
toată durerea unei vieţi.
Lacrimile
celei mai dragi fiinţe ce-o lăsam în urmă
nu reuşiseră să mă întoarcă din cale -
poate
pentru că veneau prea târziu.
Mă înălţam mereu,
pe un drum
a cărei destinaţie părea dinainte stabilită.
Şi eram atât de uşoară!
Nu mai simţeam povara
niciunei dureri,
a niciunei griji,
a niciunei lacrimi,
respiraţii
sau oftat.
Nu am plătit nici măcar un obol
niciuneia din cele nouă vămi ale văzduhului.
Fiecărui popas
ce-l aveam de trecut, îi stătea chezaş
doar sufletu-mi
greu de prea multe păcate,
cu haina-i albă primită la Botez, acum plină de nămol.
Îngerul,
ce m-a ocrotit
şi mi-a fost alături
în fiecare clipă , nu-mi dă drumul nici acum.
Călăuză -
zborul lui îmi ocroteşte zborul.
Se opreşte,
în zbor vertical,
şi-mi spune că am ajuns
şi că drum înapoi
nu mai există.
Deja îmi e dor de mine -
prea târziu!