Stau la coadă și…aștept. Aștept să îmi vină rândul să obţin și eu ceva
ce vrea toată lumea, că pentru un lucru pe care ţi-l dorești doar tu nu se îmbulzește
nimeni. Şi am sentimentul ăla ciudat de a fi doar o parte dintr-o turmă, ca
predecesorii mei în vremurile de tristă amintire, pentru unii, ori de binecuvântată
nostalgie, pentru alţii, care stăteau la cozi interminabile pentru lucruri de
care nimeni nu avea nevoie, dar pe care toată lumea le voia (și daca ai auzit unele
bancuri – inspirate din realitatea imediată, de altfel - care circulau în
vremea comunismului, este aproape imposibil să nu fi auzit și de “cozile pentru
cârlige”).
Detest să stau,
imobilizată în timp și spatiu, în așteptare. Urăsc să privesc ceasul la fiecare
două minute, sperând zadarnic să fiu măcar cu un pas mai aproape de lucrul pe
care ard de nerăbdare sa-l am în mâinile mele, totul “îndulcit” de nesiguranţa
obţinerii lui. Îmi displace enorm statul în picioare ore în șir, mai ales când
stai de atâta timp, încât îţi simţi tălpile lipite de podea. Mirosul aglomeraţiei
nu se numără printre parfumurile mele favorite, nici căldura degajată de
trupurile înghesuite unele într-altele printre senzaţiile pe care să îmi placă
să le tot încerc. Pe scurt – statul la coadă nu e una dintre cele mai plăcute
experienţe, dar face parte din cele de care nu scapă nimeni.
Iată-mă și pe
mine, “nerăbdarea întruchipată”, pentru care mereu lucrurile se mișcă prea încet
în această lume, stând la coadă, pierzând clipe preţioase din prea scurta-mi
viaţă. Nu-mi amintesc când m-am băgat și eu în rând, dar parcă deodată zăresc,
la câţiva oameni depărtare în faţa mea, ghișeul unde se vând iluzii - cele pe
care le-am cumpărat mai demult s-au terminat. Îmi amintesc doar că sunt mai
revigorante decât aerul proaspăt, mai dulci decât ciocolata și mai calde decât
dacă ar fi abia scoase din cuptor. Trebuie să rămână câteva și pentru mine! Am
nevoie de ele așa cum un bolnav de diabet are nevoie de doza sa zilnică de
insulină. Tânjesc după ele așa cum un bolnav incurabil, măcinat de durere, își
imploră doza de morfină pentru a-i alina suferinţa. Şi-n gând îmi sună mereu,
ca o obsesie, aceeași neliniște: dacă, până voi ajunge eu în faţă, se vor fi vândut
toate?
Dar știţi vorba
românului: “Ce-i al tău e pus deoparte”. Cred într-o putere superioară voinţei
noastre, care oferă fiecăruia ceea ce trebuie să fie al său, iar dacă cineva nu
stă la coadă pentru ceva, nu înseamnă că, într-o zi, acel lucru nu va veni,
cumva, singur la viitorul său proprietar de drept. Se mai spune și că “Dumnezeu
îţi dă, dar nu îţi bagă și în sac”. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să aștept,
cuminte, la coadă, sperând ca, atunci când o să-mi vină rândul, să mai rămână și
pentru mine pe stoc o felie zdravănă de sănătate, un dram de fericire, o fărâmă
de noroc și măcar un strop de iubire. Se zvonește că iluzii găsești destule și
la samsarii de chilipiruri, care stau la cotiturile vieţii – măcar atât.
