Azi e o zi specială pentru tine - ziua când, oficial, începi să-ţi construieşti
propriul drum în viaţă, fără de alţii, fără de nimeni. Poate acum nu realizezi
cât de importantă este – nici eu nu am făcut-o, la vremea mea. Şi uite cum încep
deja să vorbesc ca o babă a cărei tinereţe a trecut de mult şi nu i-a mai rămas
altceva de făcut decât să împărătşească celor mai tineri din vasta sa
înţelepciune. Departe de mine gândul acesta. Pur şi simplu, pentru câteva
clipe, am fost aruncată iar în trecut şi mi-am dat seama că am lăsat lucruri şi
oameni să treacă pe lângă mine. Lucruri şi oameni care nu vor mai bate a doua
oară la uşa vieţii mele. Azi, poate, aş fi făcut lucrurile altfel. Dar e
masochism curat să rămâi blocat într-un trecut care să te facă să-ţi ratezi
prezentul. Şi viitorul. E doar...nostalgie. Nostalgia amintirii începutului
schimbării. O schimbare pentru care mi-aş fi dorit să mă fi pregătit cineva din
timp – eu mă încăpăţânam să cred că voi putea rămâne acelaşi copil mereu, căruia
mama îi îndrumă cu grijă fiecare pas şi e lângă el să-l ridice de câte ori
cade. Viaţa te obligă să creşti.
Ştii povestea cu puii de pasăre? Când sunt mari,
părinţii îi alungă din cuib – fie că ştiu sau nu să zboare suficient de bine
încât să se descurce singuri – pentru a face loc noilor veniţi, care stau să
iasă din ouă. Clipa aceea a sosit şi pentru tine. Şi nu părinţii sunt cei care
te alungă din cuib. Viaţa e cea care îţi dă şutul care te va trimite cu un pas
înainte. Aripile tale sunt de acum pregătite să te poarte în zborul tău şi
numai al tău. Nu le frânge! Dacă nu te avânţi, rişti ca ele să-ţi amorţească.
Cu fiecare zi care trece, tot mai mult. Până la atrofiere. Dacă nu te aventurezi
acum în zborul tău, mai târziu s-ar putea să fie prea târziu pentru ca aripile
să te mai asculte.
Dar gata cu atâta filosofie păsărească! Ştiu că ai
o idee despre ce te aşteaptă. Şi eu am avut. Realitatea a înfrânt orice
imaginaţie. Ştiu că niciun drum nu seamănă cu al altuia, dar mai ştiu că,
pentru fiecare, acasă rămâne cel mai frumos loc de pe pământ. Nu-i asculta pe
cei care spun că nu e aşa – ei încă nu ştiu despre ce vorbesc, şi, într-o zi,
tot la concluzia asta vor ajunge. Aşa cum au făcut-o atâţia alţii.
Curând vei trece de atât de renumitul „examen de
maturitate”. Vor veni altele, în comparaţie cu care acesta ţi se va apărea de o
facilitate absurdă şi-i vei duce dorul. Să nu te temi de zvonurile dificultăţii
sale!
Apoi vei ajunge, firesc, în Marele Oraş.
,,Superb!” vei spune, „noi oportunităţi, noi prieteni, decizii de care nu mai
trebuie să dai socoteală nimănui...viaţă nouă!”. Ai să te miri dacă îţi spun că
gustul libertăţii aşteptat de atâţia nu e nici pe departe dulce. Din siguranţa
Micului Oraş, căruia îi cunoşteai fiecare colţişor şi fiecare locuitor, te vezi
ajuns în mijlocul unei forfote din care, uneori, ajungi să nu te mai recunoşti
nici pe tine. Uneori e o senzaţie minunată să mergi pe stradă conştient că
şansele ca cineva să te recunoască sunt infime.
Dar vine un moment când singurătatea doare atât de
tare încât se transformă în spaimă. Când sufletul ţi-e atât de plin, încât îţi
vine să urli ca un nebun în mijlocul furnicarului de oameni prea grăbiţi în
ignoranţa lor pentru a te observa. Atunci apare nevoia de celălalt. Atunci îţi
dai seama că prietenii rămaşi acasă sunt prea departe pentru ca ajutorul lor să
poată fi cu adevărat util. Tu ai nevoie de cineva lângă tine. Fix în acel
moment. Atunci îţi dai seama că eşti înconjurat doar de străini. Nu de
prieteni. Străinii îţi vor oferi umărul lor pe care să-ţi verşi amarul doar
atâta timp cât au nevoie de tine. Ajutorul reciproc nu înseamnă prietenie.
Poate doar o bună convieţuire. Şi-ţi vei da seama cât eşti de singur abia în
momentul în care tu nu vei mai avea ce să le oferi.
Mai apoi, ştii toate lucrurile alea banale care ţi
se ofereau de-a gata acasă? Mâncarea caldă a mamei care te aştepta, aburindă,
în farfurie? Mâna blândă care îşi ştergea lacrimile când te surprindea
ascunzându-te să plângi? Vocea blândă care te alina şi-ţi dădea putere când te
vedeai depăşit de situaţie? Patul moale,
perna parfumată, hainele curate gata împăturite, cumpărăturile gata făcute,
cafeaua fierbinte, ursuleţii cu ochi mari, icoana din perete, florile din
glastră – toate erau acolo pentru tine, fără ca tu să le observi măcar. Abia
când vei fi departe de ele vei realiza că lucrurile pe care le considerai atât
de banale şi ordinare sunt de neînlocuit tocmai prin unicitatea lor. Şi atunci
ţi se va face dor – dor de casă. Atunci vei învăţa că „acasă” înseamnă toate
acele lucruri pe care nu le poţi afla nicăieri în altă parte.
Marele Oraş nu e foarte ospitalier cu străinii. Nu
e nici o fiară gata să muşte din ei la orice mică abatere. Nu-ţi pune nimic pe
tavă, dar îţi oferă oportunităţi atâta timp cât ştii să profiţi de ele şi să le
apuci cu amândouă mâinile. Fereşte-te de oameni şi de situaţii care îţi pot
dăuna într-un fel sau altul – nimeni nu o va face în locul tău! Înconjoară-te
de oameni frumoşi – alege-i cu grijă, priveşte dincolo de masca aparenţelor pe
care oamenii de aici au învăţat să o poarte cu atâta talent! De-acum încolo vei
fi responsabil de deciziile pe care le vei lua, din simplul motiv că nu le mai
poate lua nimeni în locul tău. Dar eşti inconştient de-a binelea dacă vei
considera asta o oportunitate minunabilă! Responsabilitatea nu se joacă. Dacă
nu o vei lua în serios, aceasta, sub iluzia libertăţii, te va face să suporţi
povara al naibii de grea a consecinţelor propriilor fapte. Povară pe care nu o
vei împărţi cu nimeni altcineva decât cu tine însuţi.
