Joacă

            ,,Nu intra-n joc!”, mi-ai spus. ,,Ai grijă! Nu se ştie ce se poate întâmpla.” Dar când a fost pentru mine o piedică faptul că nu am ştiut regulile jocului? Mereu le-am învăţat din mers. Sau le-am scris chiar eu. Sau le-am rescris pe cele care nu-mi conveneau. ,,Regulile sunt făcute ca să fie încălcate” – nu e şi asta una dintre regulile universal acceptate?

            ,,Vreau să mă joc!”, strigă copilul mic din mine, exclus din jocul celor puţin mai mari decât el. Nu pot sta pe margine şi să privesc jocul altora. Pentru că nu vreau eu, na! Ca un copil ce sunt, nu pot învăţa mare lucru doar observând de la distanţă.

            Intru în joc. Uneori regulile sunt simple şi câştig. Alteori, le învăţ prea târziu şi pierd. Dar mereu învăţ. Şi cresc, câte puţin. Prima regulă după care trăiesc e simplă: ,,Joacă-te!”.

            Copil alintat! N-am de gând să te privesc jucându-te, făcându-ţi galerie de pe marginea terenului de joacă. Nu mă voi împiedica de un joc ce nu-i al meu, când atâtea alte jocuri mă aşteaptă să mă alătur lor.

            Ies la joacă. Da, mi-am făcut deja temele. Revin la ora cinei. Cu bine!

Flăcări

C-o privire

îmi arzi şi-mi dezbraci trupul de vechea-i poveste

şi mi-l laşi dezgolit

sub ploaia de flăcări a poveştilor nescrise încă.

Îmi aprinzi sufletul

cu o vorbă fierbinte

apoi dispari

şi-l laşi să ardă mocnit, încât mi-e frică

să nu-l pierd, în cenuşă...

Şi când, rece,

şi cea din urmă scânteie pare să se stingă,

îmi aminteşti că nu doar tu poţi

să arzi,

să mistui

şi să vindeci –

redevin ce-am fost dintotdeauna:

flacără vie,

călăuză şi îndemn.

Mă aprind,

ard

şi radiez până departe.

Mângâi inimi reci

şi îndrum paşi rătăciţi prin noapte.

Fur sărutări

şi strivesc buze arse de dor.

Iau clipa şi-o îngheţ în foc - 

să nu se topească,

să nu se stingă.

Port în privire orizontul

unde cerul sărută marea şi visurile, împlinirea.

Nu mă stinge!

Vino mai aproape -

să îmi fii căldura,

să îţi fiu lumina,

să ardem –

flăcări contopite-n  foc pururi nestins.

Să nu mă uiţi!

Am să-ţi las parfumul meu pe perna ta

şi impregnat pe pielea ce-o vor atinge de-acum

alte degete...nu atât de lungi, nici atât de reci,

care nu bănuiesc ziua când va fi să pleci -

să nu mă uiţi.

Sărutul meu ţi l-am întipărit în carne,

în urme ce nu se vor duce,

aşa cum ai vrea amintirea să-mi ştergi.

Va rămâne martorul mereu prezent,

cu ochi umezi şi tăcuţi

al zilei când, unul pe altul, ne-am făcut întregi –

să nu mă uiţi.

Iar când sufletul te va întreba

de unde s-a deschis atâta gol în el, deodată,

ai să surâzi trist,  

vei privi în gol

şi-ai să-i raspunzi:

,,Cândva,

erai pavăză şi scut,

altar şi sanctuar

pentru o fată.”

Şi golul va suna atunci mai tare,

şi nu vor reuşi să-l umple nici cei mulţi

şi-ţi vei da seama cât doare –

să nu mă uiţi.

Curăţenie de toamnă

            Ştiu că e mult mai populară sintagma ,,curăţenie de primăvară”, dar a fost alegerea ta să intri în sufletul meu într-o primăvară şi să laşi în urma ta doar ravagii, iar de data asta e alegerea mea să te scot de acolo – acum, când afară-i toamnă, vorba poetului...

            În tot acest timp petrecut împreună, am trecut cu vederea multe şi am iertat şi mai multe, mi-am călcat pe principii şi pe inimă. Am preferat să-mi văd sufletul în genunchi decât  în picioare, demn, dar dezgolit. Toate astea doar de frică...să nu te pierd. Eram doar o  copilă, iar teama de a răzbate singură în lumea asta mare şi rea mă ţinea lângă tine...până când am crescut şi mi-am dat seama că de fapt mă ţinea în loc, pentru că atunci când a sosit timpul să dau piept cu lumea, m-ai lăsat să mă iau la trântă cu ea de una singură...şi asta nu pentru că nu era lupta ta. Spuneai mereu că îţi aparţin doar ţie, cu totul – cu bune şi rele, cu visuri şi răni, cu realizările frumoase şi munca asiduă ce mă ducea la ele. Dar mă voiai aproape doar în clipele mele de glorie, în timp ce momentele tale bune le păstrai doar pentru tine şi erai de negăsit atunci când te chemam.  

M-am trezit într-o zi mai singură într-o relaţie cu tine decât dacă statutul meu oficial ar fi fost cel de ,,single”. Deja îmi pierdusem copilăria şi jocul...şi odată cu ele, frica ce ne lega. Mi-am amintit că într-un cuplu sunt doi, iar când unul pleacă, pierderea e de ambele părţi. Până atunci nu văzusem şi reciproca teoremei - că şi tu mă vei pierde pe mine. Mai mult, nu m-am gândit nicio clipă că persoana care mă va pierde aş putea fi eu. Simţeam cum tot ce aveam mai bun  dispare, încet-încet, tot mai în adâncul sufletului ce-mi devenea mai pustiu în fiecare zi. Aşa cum ţi-e frică de faliment să nu ieşi dintr-o afacere proastă cu mâinile goale, eu mă temeam să nu ies din această relaţie cu sufletul gol.

Aşa că m-am hotărât s-o iau din loc. Am plecat fără să privesc în urmă. Mi-am bandajat fiecare rană cu vorbe blânde şi cu cele din urmă lacrimi pentru un trecut din cauza sau datorită căruia m-am format  aşa cum sunt azi. Am aruncat amintirile dureroase şi le-am şters de praf pe cele frumoase, punându-le la loc de cinste în vitrina sufletului. L-am redecorat tot, am scos de la naftalină zâmbetul şi gândurile pozitive şi mi le-am întipărit pe chip şi în minte cu font bold şi cerneală permanentă, pentru a nu mai fi aşa uşor de  şters. Apoi, cu aceeaşi cerneală, am scris cu majuscule pe uşa lui:

,,CEA MAI IMPORTANTĂ PERSOANĂ DIN VIAŢA MEA SUNT EU.

DE AZI, NU ÎMI VOI MAI PUNE FERICIREA ÎN MÂINILE NIMĂNUI.

PROMIT!”

Iar pentru cei ce-şi şterg pantofii de noroi înainte de a-mi intra în suflet, am pus la intrare şi clasicul covoraş cu ,,Welcome!”. Intraţi – sunteţi bine-veniţi! Doar nu staţi în uşă – blocaţi circulaţia. 

Către absolvenţi

Azi e o zi specială pentru tine - ziua când, oficial, începi să-ţi construieşti propriul drum în viaţă, fără de alţii, fără de nimeni. Poate acum nu realizezi cât de importantă este – nici eu nu am făcut-o, la vremea mea. Şi uite cum încep deja să vorbesc ca o babă a cărei tinereţe a trecut de mult şi nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să împărătşească celor mai tineri din vasta sa înţelepciune. Departe de mine gândul acesta. Pur şi simplu, pentru câteva clipe, am fost aruncată iar în trecut şi mi-am dat seama că am lăsat lucruri şi oameni să treacă pe lângă mine. Lucruri şi oameni care nu vor mai bate a doua oară la uşa vieţii mele. Azi, poate, aş fi făcut lucrurile altfel. Dar e masochism curat să rămâi blocat într-un trecut care să te facă să-ţi ratezi prezentul. Şi viitorul. E doar...nostalgie. Nostalgia amintirii începutului schimbării. O schimbare pentru care mi-aş fi dorit să mă fi pregătit cineva din timp – eu mă încăpăţânam să cred că voi putea rămâne acelaşi copil mereu, căruia mama îi îndrumă cu grijă fiecare pas şi e lângă el să-l ridice de câte ori cade. Viaţa te obligă să creşti.

Ştii povestea cu puii de pasăre? Când sunt mari, părinţii îi alungă din cuib – fie că ştiu sau nu să zboare suficient de bine încât să se descurce singuri – pentru a face loc noilor veniţi, care stau să iasă din ouă. Clipa aceea a sosit şi pentru tine. Şi nu părinţii sunt cei care te alungă din cuib. Viaţa e cea care îţi dă şutul care te va trimite cu un pas înainte. Aripile tale sunt de acum pregătite să te poarte în zborul tău şi numai al tău. Nu le frânge! Dacă nu te avânţi, rişti ca ele să-ţi amorţească. Cu fiecare zi care trece, tot mai mult. Până la atrofiere. Dacă nu te aventurezi acum în zborul tău, mai târziu s-ar putea să fie prea târziu pentru ca aripile să te mai asculte.

Dar gata cu atâta filosofie păsărească! Ştiu că ai o idee despre ce te aşteaptă. Şi eu am avut. Realitatea a înfrânt orice imaginaţie. Ştiu că niciun drum nu seamănă cu al altuia, dar mai ştiu că, pentru fiecare, acasă rămâne cel mai frumos loc de pe pământ. Nu-i asculta pe cei care spun că nu e aşa – ei încă nu ştiu despre ce vorbesc, şi, într-o zi, tot la concluzia asta vor ajunge. Aşa cum au făcut-o atâţia alţii.

Curând vei trece de atât de renumitul „examen de maturitate”. Vor veni altele, în comparaţie cu care acesta ţi se va apărea de o facilitate absurdă şi-i vei duce dorul. Să nu te temi de zvonurile dificultăţii sale!

Apoi vei ajunge, firesc, în Marele Oraş. ,,Superb!” vei spune, „noi oportunităţi, noi prieteni, decizii de care nu mai trebuie să dai socoteală nimănui...viaţă nouă!”. Ai să te miri dacă îţi spun că gustul libertăţii aşteptat de atâţia nu e nici pe departe dulce. Din siguranţa Micului Oraş, căruia îi cunoşteai fiecare colţişor şi fiecare locuitor, te vezi ajuns în mijlocul unei forfote din care, uneori, ajungi să nu te mai recunoşti nici pe tine. Uneori e o senzaţie minunată să mergi pe stradă conştient că şansele ca cineva să te recunoască sunt infime.

Dar vine un moment când singurătatea doare atât de tare încât se transformă în spaimă. Când sufletul ţi-e atât de plin, încât îţi vine să urli ca un nebun în mijlocul furnicarului de oameni prea grăbiţi în ignoranţa lor pentru a te observa. Atunci apare nevoia de celălalt. Atunci îţi dai seama că prietenii rămaşi acasă sunt prea departe pentru ca ajutorul lor să poată fi cu adevărat util. Tu ai nevoie de cineva lângă tine. Fix în acel moment. Atunci îţi dai seama că eşti înconjurat doar de străini. Nu de prieteni. Străinii îţi vor oferi umărul lor pe care să-ţi verşi amarul doar atâta timp cât au nevoie de tine. Ajutorul reciproc nu înseamnă prietenie. Poate doar o bună convieţuire. Şi-ţi vei da seama cât eşti de singur abia în momentul în care tu nu vei mai avea ce să le oferi.

Mai apoi, ştii toate lucrurile alea banale care ţi se ofereau de-a gata acasă? Mâncarea caldă a mamei care te aştepta, aburindă, în farfurie? Mâna blândă care îşi ştergea lacrimile când te surprindea ascunzându-te să plângi? Vocea blândă care te alina şi-ţi dădea putere când te vedeai depăşit de situaţie?  Patul moale, perna parfumată, hainele curate gata împăturite, cumpărăturile gata făcute, cafeaua fierbinte, ursuleţii cu ochi mari, icoana din perete, florile din glastră – toate erau acolo pentru tine, fără ca tu să le observi măcar. Abia când vei fi departe de ele vei realiza că lucrurile pe care le considerai atât de banale şi ordinare sunt de neînlocuit tocmai prin unicitatea lor. Şi atunci ţi se va face dor – dor de casă. Atunci vei învăţa că „acasă” înseamnă toate acele lucruri pe care nu le poţi afla nicăieri în altă parte.

Marele Oraş nu e foarte ospitalier cu străinii. Nu e nici o fiară gata să muşte din ei la orice mică abatere. Nu-ţi pune nimic pe tavă, dar îţi oferă oportunităţi atâta timp cât ştii să profiţi de ele şi să le apuci cu amândouă mâinile. Fereşte-te de oameni şi de situaţii care îţi pot dăuna într-un fel sau altul – nimeni nu o va face în locul tău! Înconjoară-te de oameni frumoşi – alege-i cu grijă, priveşte dincolo de masca aparenţelor pe care oamenii de aici au învăţat să o poarte cu atâta talent! De-acum încolo vei fi responsabil de deciziile pe care le vei lua, din simplul motiv că nu le mai poate lua nimeni în locul tău. Dar eşti inconştient de-a binelea dacă vei considera asta o oportunitate minunabilă! Responsabilitatea nu se joacă. Dacă nu o vei lua în serios, aceasta, sub iluzia libertăţii, te va face să suporţi povara al naibii de grea a consecinţelor propriilor fapte. Povară pe care nu o vei împărţi cu nimeni altcineva decât cu tine însuţi.

Nu vreau să închei sub acest ton ameninţător de părinte grijuliu. Mă gândeam doar că doare mai puţin când te loveşti cu capul de pragul de sus atâta timp cât ştii că e acolo şi ştii la ce să te aştepţi decât dacă te-ar fi luat prin surprindere. Mie mi-ar fi fost mai uşor... Mai vreau să te felicit că ai ajuns până aici şi să îţi urez tot binele din lume în continuare. Şi profit de acest prilej prin a-mi cere încă o dată iertare că nu am putut fi lângă tine în această zi - Marele Oraş se încăpăţânează să mă ţină captivă, nu-i pasă că trebuie să fiu alături de oameni dragi în altă parte, atâta timp cât el şi-a făcut deja alte planuri pentru mine. Am încredere în tine, ştiu că vei reuşi, nu e loc de eşec în drumul persoanei puternice pe care m-ai lăsat să o cunosc. Fie ca fericirea să-ţi fie cheia cu care să deschizi porţile viitorului – un viitor frumos, la fel ca tine! 

Fii primăvara mea !

Îngheţată într-o primăvară care întârzie la fereastră -

nicio rază

nu poate străbate prin cristalul mult prea dur

să-mi încălzească sufletul ce a uitat de mult

mângâierea lor caldă

şi dulceaţa florilor ce zâmbesc în nebunia propriei renaşteri.

Tânjesc după momente de care nu-mi aduc aminte

şi după vorbe calde spuse de o voce pe care n-o mai ştiu.

Hoinăresc pe străzi care am uitat unde duc.

Caut o iubire fără adresă

care m-a uitat într-o iarnă prea lungă

a profanatelor sentimente

şi-a încălcatelor promisiuni.

Vino –

şi repară atâta uitare,

topeşte armura de gheaţă care mi-a îmbrăcat sufletul,

desţeleneşte-l

şi sădeşte în el iubirea

pe care cotropitorii de suflete au sfărâmat-o în copitele goanei lor nebune,

aşterne-mi pe buze dulceaţa unui sărut lacom

şi-n ochi - stropi de fericire,

îmbracă-mi trupul în îmbrăţişări din care să nu mai pot scăpa,

găseşte-mă,

ia-mă de mână

şi nu-mi mai da drumul,

sărută-mi visul

şi privirea de copil căruia i s-a furat zâmbetul,

iubeşte-mi jocul

şi învie-mi viaţa –

fii soarele de pe strada mea,

aerul îmblânzit pe care să-l inspir cu nesaţ,

primăvara renaşterii mele –

primăvara mea !

Stau la coadă - aștept, deci exist!

Stau la coadă și…aștept. Aștept să îmi vină rândul să obţin și eu ceva ce vrea toată lumea, că pentru un lucru pe care ţi-l dorești doar tu nu se îmbulzește nimeni. Şi am sentimentul ăla ciudat de a fi doar o parte dintr-o turmă, ca predecesorii mei în vremurile de tristă amintire, pentru unii, ori de binecuvântată nostalgie, pentru alţii, care stăteau la cozi interminabile pentru lucruri de care nimeni nu avea nevoie, dar pe care toată lumea le voia (și daca ai auzit unele bancuri – inspirate din realitatea imediată, de altfel - care circulau în vremea comunismului, este aproape imposibil să nu fi auzit și de “cozile pentru cârlige”).

Detest să stau, imobilizată în timp și spatiu, în așteptare. Urăsc să privesc ceasul la fiecare două minute, sperând zadarnic să fiu măcar cu un pas mai aproape de lucrul pe care ard de nerăbdare sa-l am în mâinile mele, totul “îndulcit” de nesiguranţa obţinerii lui. Îmi displace enorm statul în picioare ore în șir, mai ales când stai de atâta timp, încât îţi simţi tălpile lipite de podea. Mirosul aglomeraţiei nu se numără printre parfumurile mele favorite, nici căldura degajată de trupurile înghesuite unele într-altele printre senzaţiile pe care să îmi placă să le tot încerc. Pe scurt – statul la coadă nu e una dintre cele mai plăcute experienţe, dar face parte din cele de care nu scapă nimeni.

Iată-mă și pe mine, “nerăbdarea întruchipată”, pentru care mereu lucrurile se mișcă prea încet în această lume, stând la coadă, pierzând clipe preţioase din prea scurta-mi viaţă. Nu-mi amintesc când m-am băgat și eu în rând, dar parcă deodată zăresc, la câţiva oameni depărtare în faţa mea, ghișeul unde se vând iluzii - cele pe care le-am cumpărat mai demult s-au terminat. Îmi amintesc doar că sunt mai revigorante decât aerul proaspăt, mai dulci decât ciocolata și mai calde decât dacă ar fi abia scoase din cuptor. Trebuie să rămână câteva și pentru mine! Am nevoie de ele așa cum un bolnav de diabet are nevoie de doza sa zilnică de insulină. Tânjesc după ele așa cum un bolnav incurabil, măcinat de durere, își imploră doza de morfină pentru a-i alina suferinţa. Şi-n gând îmi sună mereu, ca o obsesie, aceeași neliniște: dacă, până voi ajunge eu în faţă, se vor fi vândut toate?

Dar știţi vorba românului: “Ce-i al tău e pus deoparte”. Cred într-o putere superioară voinţei noastre, care oferă fiecăruia ceea ce trebuie să fie al său, iar dacă cineva nu stă la coadă pentru ceva, nu înseamnă că, într-o zi, acel lucru nu va veni, cumva, singur la viitorul său proprietar de drept. Se mai spune și că “Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă și în sac”. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să aștept, cuminte, la coadă, sperând ca, atunci când o să-mi vină rândul, să mai rămână și pentru mine pe stoc o felie zdravănă de sănătate, un dram de fericire, o fărâmă de noroc și măcar un strop de iubire. Se zvonește că iluzii găsești destule și la samsarii de chilipiruri, care stau la cotiturile vieţii – măcar atât.