Joacă

            ,,Nu intra-n joc!”, mi-ai spus. ,,Ai grijă! Nu se ştie ce se poate întâmpla.” Dar când a fost pentru mine o piedică faptul că nu am ştiut regulile jocului? Mereu le-am învăţat din mers. Sau le-am scris chiar eu. Sau le-am rescris pe cele care nu-mi conveneau. ,,Regulile sunt făcute ca să fie încălcate” – nu e şi asta una dintre regulile universal acceptate?

            ,,Vreau să mă joc!”, strigă copilul mic din mine, exclus din jocul celor puţin mai mari decât el. Nu pot sta pe margine şi să privesc jocul altora. Pentru că nu vreau eu, na! Ca un copil ce sunt, nu pot învăţa mare lucru doar observând de la distanţă.

            Intru în joc. Uneori regulile sunt simple şi câştig. Alteori, le învăţ prea târziu şi pierd. Dar mereu învăţ. Şi cresc, câte puţin. Prima regulă după care trăiesc e simplă: ,,Joacă-te!”.

            Copil alintat! N-am de gând să te privesc jucându-te, făcându-ţi galerie de pe marginea terenului de joacă. Nu mă voi împiedica de un joc ce nu-i al meu, când atâtea alte jocuri mă aşteaptă să mă alătur lor.

            Ies la joacă. Da, mi-am făcut deja temele. Revin la ora cinei. Cu bine!

Flăcări

C-o privire

îmi arzi şi-mi dezbraci trupul de vechea-i poveste

şi mi-l laşi dezgolit

sub ploaia de flăcări a poveştilor nescrise încă.

Îmi aprinzi sufletul

cu o vorbă fierbinte

apoi dispari

şi-l laşi să ardă mocnit, încât mi-e frică

să nu-l pierd, în cenuşă...

Şi când, rece,

şi cea din urmă scânteie pare să se stingă,

îmi aminteşti că nu doar tu poţi

să arzi,

să mistui

şi să vindeci –

redevin ce-am fost dintotdeauna:

flacără vie,

călăuză şi îndemn.

Mă aprind,

ard

şi radiez până departe.

Mângâi inimi reci

şi îndrum paşi rătăciţi prin noapte.

Fur sărutări

şi strivesc buze arse de dor.

Iau clipa şi-o îngheţ în foc - 

să nu se topească,

să nu se stingă.

Port în privire orizontul

unde cerul sărută marea şi visurile, împlinirea.

Nu mă stinge!

Vino mai aproape -

să îmi fii căldura,

să îţi fiu lumina,

să ardem –

flăcări contopite-n  foc pururi nestins.

Să nu mă uiţi!

Am să-ţi las parfumul meu pe perna ta

şi impregnat pe pielea ce-o vor atinge de-acum

alte degete...nu atât de lungi, nici atât de reci,

care nu bănuiesc ziua când va fi să pleci -

să nu mă uiţi.

Sărutul meu ţi l-am întipărit în carne,

în urme ce nu se vor duce,

aşa cum ai vrea amintirea să-mi ştergi.

Va rămâne martorul mereu prezent,

cu ochi umezi şi tăcuţi

al zilei când, unul pe altul, ne-am făcut întregi –

să nu mă uiţi.

Iar când sufletul te va întreba

de unde s-a deschis atâta gol în el, deodată,

ai să surâzi trist,  

vei privi în gol

şi-ai să-i raspunzi:

,,Cândva,

erai pavăză şi scut,

altar şi sanctuar

pentru o fată.”

Şi golul va suna atunci mai tare,

şi nu vor reuşi să-l umple nici cei mulţi

şi-ţi vei da seama cât doare –

să nu mă uiţi.