Când ai plecat
ai uitat poarta deschisă larg, în lături,
ş-a rămas aşa şi azi
ca un semn, ca o promisiune
c-ai să revii.
Au urmat
clipe şi-apoi ceasuri, zile şi nopţi
fără ochii tăi,
fără glasul tău,
fără nemăsurata-ţi grijă,
fără tine.
Ai lăsat în urma-ţi
pomi în floare,
boboci în glastre,
pui în cuiburi
ş-un chip ş-un suflet de copil
cu-obrajii arşi de lacrimi,
în aşteptarea-ţi.
Dac-ai să vii
ai să afli pomii goi,
glastrele uscate,
cuiburile părăsite –
toate ostenite de prea multă aşteptare.
Ai să mai afli ş-acelaşi suflet de copil
care se hrăneşte cu visul revederii
şi care-a devenit străin
în casa care nu mai e acasă
fără tine.
Ai să mă găseşti
acelaşi copil pe care l-ai lăsat în prag,
care refuză să crească
şi care încă te aşteaptă…
Îmi mai zâmbesc
doar priviri din tăcute portrete,
glasuri din îndepărtate ecouri,
îmbrăţişări din binecuvântate aduceri-aminte…
Lăsaţi-mă să dorm –
să uit atâta dor
ş-atâta lipsă
ş-atâta gol…