Chapter 22 – “Where did I live and what I lived for” sau “Let me die young or let me live forever”

Jibou – cu douăzeci și doi de ani în urmă, tot într-o marți. Orășelul ăla cu o grădină botanică ce reușește să mai atragă câte un outsider curios, pe lângă locuitorii săi, mereu aceiași. Oraș în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, unde toți știu cine cu cine, ce, când, cum și de ce, prea mic pentru a-ți putea respecta propria intimitate și viață privată, prea mare pentru a-ți oferi liniștea de care nervii tăi au atâta nevoie pentru a se odihni din când în când. Aici, viața e o succesiune de zile parcă puse pe repeat, cu aceleași drumuri, în aceleași locuri, întâlnind aceleași chipuri și auzind aceleași voci plângându-se mereu de aceleași probleme. Ideal pentru conservatori, imposibil de suportat pentru cei care au nevoie de schimbări ca de aer proaspăt. Aici își are rădăcinile educația mea – știți voi, lucrul ăla cu care rămâi după ce uiți tot ce ai învățat în școală. Rădăcini sănătoase, din care mai apoi am putut-o crește frumos. Proiect încă în lucru. Personalitate? Încă nedefinită. Fata cuminte, silitoare la școală, timidă și fricoasă și de umbra ei – nu mai spun de necunoscut! Cum până la terminarea liceului am fost ,,fetița mamei” (pe cine mint? mereu voi fi...), nu pot să îmi asum 100% nimic – acțiuni, gândire, caracter. Până nu suntem obligați în vreun fel sau altul să fim departe de ei, suntem opera părinților noștri. Personalitatea începe în momentul în care viața te obligă să îți iei singur propriile decizii și să îți asumi responsabilitatea pentru consecințele lor.

Cluj-Napoca – studenție, iubiri, prietenii. Orașul ăsta mi-a fost unul dintre cei mai buni profesori. M-a ajutat să descopăr cine sunt, ce vreau și cum să fac pentru a obține. Mi-a oferit ocazii, oameni, locuri și momente. Așa se face că în ultimii trei ani am învățat mai multe despre viață decât în toți anii dinainte. Am învățat că încercarea moarte n-are, totul e să vrei și să faci ceva, să nu stai și să nu aștepți nimic de la nimeni. Că există karma sau dreptate divină, niște reguli ale universului mai presus de noi, ce nu lasă niciun efort să fie făcut în zadar, niciun bine nerăsplătit, niciun rău neîntors asupra-ți ca un bumerang – toate în momentul în care te aștepți mai puțin sau chiar deloc. Că de obicei întâlnești mai multe măști decât chipuri. Că prietenii adevărați rămân mereu alături, iar cei ce nu rămân nu merită un loc în viața ta de acum; a trebuit să îi întâlnești la un moment dat, te-au învățat o lecție, apoi fiecare și-a văzut de propriul drum, separat; e normal și nu trebuie să îți pierzi timpul încercând să îți explici unde sau când ai greșit ori de ce drumurile voastre nu se mai intersectează ca odinioară – pentru că fiecare aveți un drum diferit, iar fiecare dintre voi n-a fost decât o ,,stație”, un popas din drumul de urmat al celuilalt – catch, touch, then let it go. Să te ferești de prieteni ,,de nevoie” – cei mulți. Am învățat că nu poți fi un om plăcut de toată lumea, unora s-ar putea pur și simplu să nu le placă fața ta, ceea ce e în regulă; asta nu înseamnă, din nou, că trebuie să îți pierzi timpul prețios (și așa destul de puțin) gândindu-te unde, când, ce ai greșit – persoanele care merită îți vor spune când o faci, fără să mai fie nevoie ca tu să întrebi. Că dreptatea oamenilor rareori există și că îți faci rău doar ție căutând-o cu orice chip; acceptă că nu întotdeauna îți vor fi recunoscute meritele, ci doar atunci când trebuie. Că Oameni frumoși încă există și să fac tot ce pot pentru a-i păstra alături. Că sănătatea e bunul cel mai de preț și singurul de care ai nevoie pentru a le obține pe restul. Că nu trebuie să căutăm iubirea – va veni singură la noi, atunci când o vom aștepta mai puțin; și chiar de am respinge-o, ea se va încăpățâna să rămână; și dacă trebuie să rămână, va găsi o cale, în ciuda încăpățânării noastre. Că trebuie să te ferești de companii proaste și de persoane toxice; te vor pierde și pe tine; dacă nu te simți tu însuți în compania lor, pur și simplu pleacă, fără a privi înapoi. Că mereu întâlnim oamenii potriviți în momentul potrivit – tot ce avem de făcut este să vrem să îi vedem. Că e mai bine să fii singur decât prost însoțit – vorba aia, ,,Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”. Că fericirea nu e un șantier în lucru, ci o alegere; mereu vom avea în viață lucruri pentru care să fim recunoscători și lucruri care ar putea fi îmbunătățite; tu fii recunoscător pentru toate, că în momentul în care ajungi în vârf, îți dai seama că nu mai ai unde să urci, doar de unde să începi să cobori în cădere liberă. Că a te compara cu alții e cheia sigură a nefericirii tale, vei găsi mereu câte un exmplu comparativ cu care tu te vei vedea cel mai nenorocit; etalonul tău să fii tu însuți; tu, cel de azi, să fii mai bun decât tu, cel de ieri. Că să te ierți pe tine însuți e al naibii de greu, dar nimeni nu o poate face în locul tău; dă-ți seama cine ai fost, acceptă cine ai devenit și fă tot ce poți pentru a te depăși. Că e în regulă ca din când în când să te lași cuprins de o ,,tristețe metafizică”, atâta timp când reușești să ieși la timp din ea; cu toții avem momente proaste, în care cade cerul peste noi și ne fuge pământul de sub picioare, dar ai nevoie ca ele să ți se întâmple pentru a deveni mai puternic și a rezista, peste ani, unor piedici adevărate. Când te simți copleșit, întreabă-te mereu cât de important ar fi acel lucru pentru tine dacă ai ști că mori mâine; de cele mai multe ori, vei ajunge la concluzia că nu prea important, iar soluțiile vor veni de la sine; o minte tensionată nu poate gândi limpede. Că unii oameni dezamăgesc și pleacă; tu nu alerga după ei; ai nevoie de locul liber lăsat de aceștia pentru ca persoanele potrivite să poată intra în viața ta; nu fi creatorul propriei nefericiri agățându-te de un trecut căruia nu-i mai aparții. Că trebuie să lași mereu loc de un ,,Bună ziua!”, că-i de la Dumnezeu lăsat, chiar dacă relațiile cu o anumită persoană s-au răcit sau deteriorat; nu suntem perfecți, nu putem crește cu toții împreună, dar bunul simț ne definește ca Oameni și n-ar trebui să renunțăm la el doar pentru că unii ne-au dezamăgit așteptările sau pur și simplu viața ne-a purtat spre zări diferite; now we are strangers, but this time with memories.

Douăzeci și doi de ani – îi port în suflet, și pe umeri, și pe chip;  în ridurile ce se adâncesc zi de zi,  în cearcănele vineții, în ochii roșii și grei, în pielea ce își pierde zi de zi fermitatea și în trupul obosit de prea mult somn și de prea puțin soare,  de nopți albe și zile irosite,  de prea multă durere și prea puține îmbrățișări. Mi-e trupul greu și încheieturile oaselor deja îmi scârțâie –și mă dor, și mă asurzesc. Douăzeci și doi de ani – rămân în urma mea, și în față mă așteaptă abisul,  un gol imens, file albe, nescrise încă și-o oboseală ce nu mă lasă să le umplu; mi-s cuvintele prea puține și frazele mi se rup mereu. Gândurile mi se sparg de pereții ce mă strâng. Douăzeci și doi de ani – când au trecut? Unde s-au dus? Când s-au adunat deja? Nici nu mai știu...

La naiba cu toate astea! Am obosit să mă simt o inutilitate, care nu are nici job, nici carieră, nici un acoperiș al ei, nici o gașcă mare de prieteni care să îi caute compania când e rost de distracție sau să o sune de zeci de ori pe zi. Mă grăbesc să cresc, iar apoi mă întreb unde mi-am pierdut copilăria. Am obosit să mă mai gândesc unde am greșit în trecut sau ce voi putea deveni în viitor. Acum e vremea mea. Vremea să îmi termin studiile și să las tot ce va veni după pentru un ,,va urma” care să mă surprindă, fără a-l plănui în detaliu și a fi dezamăgită  că realitatea nu va corespunde întru totul proiecției din visurile mele (nici n-ar avea cum, că doar nu mi-am descoperit abilități clarvăzătoare). Vremea să văd lumea ,,pe viu”, nu doar în poze (începând cu țara minunată pe care o avem și nu obosim să îi vedem doar uscăturile). Vremea să încetez să mă mai gândesc la ceea ce îmi lipsește și să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am deja. Sănătate, cât să pot face orice, doar să vreau. Un trup căruia îi reproșez nimicuri, dar care este, încă, în plină putere și își execută toate funcțiile fără greș; durerea trupului nu e oare doar un semn al faptului că încă trăiești? Există un loc ,,fără nicio durere, întristare sau suspinare”, dar nu aș vrea să ajung prea curând acolo. Cogito ergo sum. Am destulă hrană, haine și toate nimicurile care ne fac viața suportabilă; n-am niciodată cu ce să mă îmbrac, deși dulapurile îmi dau pe afară de haine; mereu mi-e poftă de altceva, deși frigiderul mi-e mereu plin; mă plâng de gândacii din cămin, când alții îngheață prin adăposturi improvizate, insalubre, fără apă sau curent electric, deși trăim în epoca tehnologiei. Am alături Oameni valoroși, pe care știu că i-aș putea suna la orice oră, fără teama că îi voi indispune (prea tare), care ne suntem aproape unii altora la greu, chiar dacă nu ne putem vedea zilnic pentru a ne povesti toate nimicurile de toate zilele, pe al căror cuvânt te poți baza fără rezerve – nu-s mulți, dar sunt ai mei și știu că sunt mereu acolo; și sunt mai scumpi decât dacă aș avea zeci alții, cu care să petrecem împreună când ne e bine, dar să dispară ca măgarii în ceață când ai mai mare nevoie de ei sau să profite de slăbiciunile tale în loc să te ajute să ți le învingi. Și le mulțumesc că există și că mi-au rămas alături, în ciuda faptului că viața ne-a purtat pașii pe cărări diferite. Probabil că sunt printre puținii care au rezistat să citească până aici acest preaplin al sufletului meu, care când amenință să îmi spargă pieptul și  capul cuprins de vertij se revarsă în cuvinte scrise.

Îmbătrânesc, dar oare vinul nu se înnobilează cu fiecare an ce trece? Oscilez între tristețea neîmplinirilor și nebunia fericirii copilărești a fiecărei clipe – dar oare nu m-aș plictisi să văd viața doar în tonuri cenușii mereu?  Oficial, nu mai sunt un copil; curând va trebui să intru în câmpul muncii ,,celor mari”, să devin cetățean responsabil, plătitor de dări la stat – dar oare nu voi rămâne mereu copil pentru cei care m-au văzut crescând sub ochii lor sau alături de care am crescut împreună?  Nu, cred în continuare că oamenii nu se schimbă, nu pot deveni altceva decât ceea ce sunt, oricât timp ar trece și orice li s-ar întâmpla. Suntem produsul oamenilor pe care îi întâlnim și al experiențelor prin care trecem. Din toate astea, noi alegem cu ce să rămânem, ce să păstrăm și de ce anume ne putem lipsi. Învățăm, că doar de aia suntem ființe raționale, înzestrate cu capacitatea de a gândi. E gratis și, încă, nu e ilegal. Statul te vrea prost, cobai pe care să îl poată manipula; depinde doar de tine să conștientizezi cine ești, ce vrei și să ai curajul să o spui cu voce tare atunci când lumea întreagă pare că îți stă împotrivă. Dăm piept cu viața, ne luăm cu ea la trântă, ne stabilim noi țeluri și ne adaptăm din mers. Tinerețe – vârsta tuturor posibilităților, când ai destulă putere, destul timp și destulă îndrăzneală pentru a-ți croi propriul drum așa cum îl vrei. Vârsta la care ți se iartă orice, când ai voie să greșești, atâta timp cât nu te încăpățânezi să te lovești cu capul de același prag de sus de nenumărate ori. Ai energie, sănătate, iar timpul ce se așterne în urma ta nu poate fi încă perceput dureros; ai energie și timp pentru a schimba orice. Ești responsabil de propria fericire; nu o lăsa să îți scape din mâini, nici nu o pune în mâinile altora! E timpul tău – nu-l mai irosi! Trăim pentru a construi amintiri, dar nu pentru a ne hrăni din ele. Make today the best day of your life!

Linişte

S-a făcut linişte

în jur,

şi-n nopţi fără vise,

şi-n gânduri,

şi-n mine,

în cuvinte nescrise

rămase îngheţate printre ruine

de suflet,

în speranţe nerostite

şi-n jurăminte

profanate de simţăminte

ce-au biruit raţiunea.

Te blestem şi te-njur

să vrei să uiţi

şi să mă auzi mereu –

ecou venit de nicăieri,

să uiţi să mai fii,

să ai,

să speri,

eu să îţi fiu leac

şi boala tot eu,

să te întorci mereu

la cea care azi nu te mai poate primi,

să mă chemi,

să strigi,

să urli

fără glas,

să te hrăneşti din amintiri

când doar ele îţi vor mai fi rămas,

să vrei să mă păstrezi

când nu mă mai ai,

când s-a făcut linişte

în casa,

în patul,

în braţele reci,

în sufletul gol

şi-n nebunia cuminte,

când s-a aşternut tăcerea pe buzele moi,

când s-a făcut linişte –

în amintiri

şi-n cuvinte,

linişte –

între noi.

Doare

Dor răni vechi

şi cicatrici proaspăt lovite

şi vorbe dor,

şi priviri otrăvite.

Depărtarea doare

şi în jur miroase a absenţă

şi a prea mult gol.

Dor amintiri

şi lacrimi ce ard pe tâmple,

şi ziua de mâine,

şi visul de ieri.

Doare uitarea

şi viaţa doare

ca o rană vie, sângerândă sub scut.

Doare că n-auzi

mută, chemarea-mi

stinsă de mult.

Dor taine

şi adevăruri nespuse,

şi gesturi,

şi îmbrăţişări dor…

Ard sărutări pe buzele strânse

şi doare lipsa lor.

Se aude un plânset

de copil ce-aşteaptă în ploaie

mustrarea pentru vini ce nu-i aparţin.

Şi dor nopţi,

şi temeri,

şi gânduri ce se îndoaie

sub povara unui destin

străin.

Doare că umbli

pe drumuri presărate cu speranţe strivite,

doare că simţi, că iubeşti,

doare zborul frânt, dor aripi rănite -

doare că eşti.

Joacă

            ,,Nu intra-n joc!”, mi-ai spus. ,,Ai grijă! Nu se ştie ce se poate întâmpla.” Dar când a fost pentru mine o piedică faptul că nu am ştiut regulile jocului? Mereu le-am învăţat din mers. Sau le-am scris chiar eu. Sau le-am rescris pe cele care nu-mi conveneau. ,,Regulile sunt făcute ca să fie încălcate” – nu e şi asta una dintre regulile universal acceptate?

            ,,Vreau să mă joc!”, strigă copilul mic din mine, exclus din jocul celor puţin mai mari decât el. Nu pot sta pe margine şi să privesc jocul altora. Pentru că nu vreau eu, na! Ca un copil ce sunt, nu pot învăţa mare lucru doar observând de la distanţă.

            Intru în joc. Uneori regulile sunt simple şi câştig. Alteori, le învăţ prea târziu şi pierd. Dar mereu învăţ. Şi cresc, câte puţin. Prima regulă după care trăiesc e simplă: ,,Joacă-te!”.

            Copil alintat! N-am de gând să te privesc jucându-te, făcându-ţi galerie de pe marginea terenului de joacă. Nu mă voi împiedica de un joc ce nu-i al meu, când atâtea alte jocuri mă aşteaptă să mă alătur lor.

            Ies la joacă. Da, mi-am făcut deja temele. Revin la ora cinei. Cu bine!

Flăcări

C-o privire

îmi arzi şi-mi dezbraci trupul de vechea-i poveste

şi mi-l laşi dezgolit

sub ploaia de flăcări a poveştilor nescrise încă.

Îmi aprinzi sufletul

cu o vorbă fierbinte

apoi dispari

şi-l laşi să ardă mocnit, încât mi-e frică

să nu-l pierd, în cenuşă...

Şi când, rece,

şi cea din urmă scânteie pare să se stingă,

îmi aminteşti că nu doar tu poţi

să arzi,

să mistui

şi să vindeci –

redevin ce-am fost dintotdeauna:

flacără vie,

călăuză şi îndemn.

Mă aprind,

ard

şi radiez până departe.

Mângâi inimi reci

şi îndrum paşi rătăciţi prin noapte.

Fur sărutări

şi strivesc buze arse de dor.

Iau clipa şi-o îngheţ în foc - 

să nu se topească,

să nu se stingă.

Port în privire orizontul

unde cerul sărută marea şi visurile, împlinirea.

Nu mă stinge!

Vino mai aproape -

să îmi fii căldura,

să îţi fiu lumina,

să ardem –

flăcări contopite-n  foc pururi nestins.

Să nu mă uiţi!

Am să-ţi las parfumul meu pe perna ta

şi impregnat pe pielea ce-o vor atinge de-acum

alte degete...nu atât de lungi, nici atât de reci,

care nu bănuiesc ziua când va fi să pleci -

să nu mă uiţi.

Sărutul meu ţi l-am întipărit în carne,

în urme ce nu se vor duce,

aşa cum ai vrea amintirea să-mi ştergi.

Va rămâne martorul mereu prezent,

cu ochi umezi şi tăcuţi

al zilei când, unul pe altul, ne-am făcut întregi –

să nu mă uiţi.

Iar când sufletul te va întreba

de unde s-a deschis atâta gol în el, deodată,

ai să surâzi trist,  

vei privi în gol

şi-ai să-i raspunzi:

,,Cândva,

erai pavăză şi scut,

altar şi sanctuar

pentru o fată.”

Şi golul va suna atunci mai tare,

şi nu vor reuşi să-l umple nici cei mulţi

şi-ţi vei da seama cât doare –

să nu mă uiţi.

Curăţenie de toamnă

            Ştiu că e mult mai populară sintagma ,,curăţenie de primăvară”, dar a fost alegerea ta să intri în sufletul meu într-o primăvară şi să laşi în urma ta doar ravagii, iar de data asta e alegerea mea să te scot de acolo – acum, când afară-i toamnă, vorba poetului...

            În tot acest timp petrecut împreună, am trecut cu vederea multe şi am iertat şi mai multe, mi-am călcat pe principii şi pe inimă. Am preferat să-mi văd sufletul în genunchi decât  în picioare, demn, dar dezgolit. Toate astea doar de frică...să nu te pierd. Eram doar o  copilă, iar teama de a răzbate singură în lumea asta mare şi rea mă ţinea lângă tine...până când am crescut şi mi-am dat seama că de fapt mă ţinea în loc, pentru că atunci când a sosit timpul să dau piept cu lumea, m-ai lăsat să mă iau la trântă cu ea de una singură...şi asta nu pentru că nu era lupta ta. Spuneai mereu că îţi aparţin doar ţie, cu totul – cu bune şi rele, cu visuri şi răni, cu realizările frumoase şi munca asiduă ce mă ducea la ele. Dar mă voiai aproape doar în clipele mele de glorie, în timp ce momentele tale bune le păstrai doar pentru tine şi erai de negăsit atunci când te chemam.  

M-am trezit într-o zi mai singură într-o relaţie cu tine decât dacă statutul meu oficial ar fi fost cel de ,,single”. Deja îmi pierdusem copilăria şi jocul...şi odată cu ele, frica ce ne lega. Mi-am amintit că într-un cuplu sunt doi, iar când unul pleacă, pierderea e de ambele părţi. Până atunci nu văzusem şi reciproca teoremei - că şi tu mă vei pierde pe mine. Mai mult, nu m-am gândit nicio clipă că persoana care mă va pierde aş putea fi eu. Simţeam cum tot ce aveam mai bun  dispare, încet-încet, tot mai în adâncul sufletului ce-mi devenea mai pustiu în fiecare zi. Aşa cum ţi-e frică de faliment să nu ieşi dintr-o afacere proastă cu mâinile goale, eu mă temeam să nu ies din această relaţie cu sufletul gol.

Aşa că m-am hotărât s-o iau din loc. Am plecat fără să privesc în urmă. Mi-am bandajat fiecare rană cu vorbe blânde şi cu cele din urmă lacrimi pentru un trecut din cauza sau datorită căruia m-am format  aşa cum sunt azi. Am aruncat amintirile dureroase şi le-am şters de praf pe cele frumoase, punându-le la loc de cinste în vitrina sufletului. L-am redecorat tot, am scos de la naftalină zâmbetul şi gândurile pozitive şi mi le-am întipărit pe chip şi în minte cu font bold şi cerneală permanentă, pentru a nu mai fi aşa uşor de  şters. Apoi, cu aceeaşi cerneală, am scris cu majuscule pe uşa lui:

,,CEA MAI IMPORTANTĂ PERSOANĂ DIN VIAŢA MEA SUNT EU.

DE AZI, NU ÎMI VOI MAI PUNE FERICIREA ÎN MÂINILE NIMĂNUI.

PROMIT!”

Iar pentru cei ce-şi şterg pantofii de noroi înainte de a-mi intra în suflet, am pus la intrare şi clasicul covoraş cu ,,Welcome!”. Intraţi – sunteţi bine-veniţi! Doar nu staţi în uşă – blocaţi circulaţia. 

Către absolvenţi

Azi e o zi specială pentru tine - ziua când, oficial, începi să-ţi construieşti propriul drum în viaţă, fără de alţii, fără de nimeni. Poate acum nu realizezi cât de importantă este – nici eu nu am făcut-o, la vremea mea. Şi uite cum încep deja să vorbesc ca o babă a cărei tinereţe a trecut de mult şi nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să împărătşească celor mai tineri din vasta sa înţelepciune. Departe de mine gândul acesta. Pur şi simplu, pentru câteva clipe, am fost aruncată iar în trecut şi mi-am dat seama că am lăsat lucruri şi oameni să treacă pe lângă mine. Lucruri şi oameni care nu vor mai bate a doua oară la uşa vieţii mele. Azi, poate, aş fi făcut lucrurile altfel. Dar e masochism curat să rămâi blocat într-un trecut care să te facă să-ţi ratezi prezentul. Şi viitorul. E doar...nostalgie. Nostalgia amintirii începutului schimbării. O schimbare pentru care mi-aş fi dorit să mă fi pregătit cineva din timp – eu mă încăpăţânam să cred că voi putea rămâne acelaşi copil mereu, căruia mama îi îndrumă cu grijă fiecare pas şi e lângă el să-l ridice de câte ori cade. Viaţa te obligă să creşti.

Ştii povestea cu puii de pasăre? Când sunt mari, părinţii îi alungă din cuib – fie că ştiu sau nu să zboare suficient de bine încât să se descurce singuri – pentru a face loc noilor veniţi, care stau să iasă din ouă. Clipa aceea a sosit şi pentru tine. Şi nu părinţii sunt cei care te alungă din cuib. Viaţa e cea care îţi dă şutul care te va trimite cu un pas înainte. Aripile tale sunt de acum pregătite să te poarte în zborul tău şi numai al tău. Nu le frânge! Dacă nu te avânţi, rişti ca ele să-ţi amorţească. Cu fiecare zi care trece, tot mai mult. Până la atrofiere. Dacă nu te aventurezi acum în zborul tău, mai târziu s-ar putea să fie prea târziu pentru ca aripile să te mai asculte.

Dar gata cu atâta filosofie păsărească! Ştiu că ai o idee despre ce te aşteaptă. Şi eu am avut. Realitatea a înfrânt orice imaginaţie. Ştiu că niciun drum nu seamănă cu al altuia, dar mai ştiu că, pentru fiecare, acasă rămâne cel mai frumos loc de pe pământ. Nu-i asculta pe cei care spun că nu e aşa – ei încă nu ştiu despre ce vorbesc, şi, într-o zi, tot la concluzia asta vor ajunge. Aşa cum au făcut-o atâţia alţii.

Curând vei trece de atât de renumitul „examen de maturitate”. Vor veni altele, în comparaţie cu care acesta ţi se va apărea de o facilitate absurdă şi-i vei duce dorul. Să nu te temi de zvonurile dificultăţii sale!

Apoi vei ajunge, firesc, în Marele Oraş. ,,Superb!” vei spune, „noi oportunităţi, noi prieteni, decizii de care nu mai trebuie să dai socoteală nimănui...viaţă nouă!”. Ai să te miri dacă îţi spun că gustul libertăţii aşteptat de atâţia nu e nici pe departe dulce. Din siguranţa Micului Oraş, căruia îi cunoşteai fiecare colţişor şi fiecare locuitor, te vezi ajuns în mijlocul unei forfote din care, uneori, ajungi să nu te mai recunoşti nici pe tine. Uneori e o senzaţie minunată să mergi pe stradă conştient că şansele ca cineva să te recunoască sunt infime.

Dar vine un moment când singurătatea doare atât de tare încât se transformă în spaimă. Când sufletul ţi-e atât de plin, încât îţi vine să urli ca un nebun în mijlocul furnicarului de oameni prea grăbiţi în ignoranţa lor pentru a te observa. Atunci apare nevoia de celălalt. Atunci îţi dai seama că prietenii rămaşi acasă sunt prea departe pentru ca ajutorul lor să poată fi cu adevărat util. Tu ai nevoie de cineva lângă tine. Fix în acel moment. Atunci îţi dai seama că eşti înconjurat doar de străini. Nu de prieteni. Străinii îţi vor oferi umărul lor pe care să-ţi verşi amarul doar atâta timp cât au nevoie de tine. Ajutorul reciproc nu înseamnă prietenie. Poate doar o bună convieţuire. Şi-ţi vei da seama cât eşti de singur abia în momentul în care tu nu vei mai avea ce să le oferi.

Mai apoi, ştii toate lucrurile alea banale care ţi se ofereau de-a gata acasă? Mâncarea caldă a mamei care te aştepta, aburindă, în farfurie? Mâna blândă care îşi ştergea lacrimile când te surprindea ascunzându-te să plângi? Vocea blândă care te alina şi-ţi dădea putere când te vedeai depăşit de situaţie?  Patul moale, perna parfumată, hainele curate gata împăturite, cumpărăturile gata făcute, cafeaua fierbinte, ursuleţii cu ochi mari, icoana din perete, florile din glastră – toate erau acolo pentru tine, fără ca tu să le observi măcar. Abia când vei fi departe de ele vei realiza că lucrurile pe care le considerai atât de banale şi ordinare sunt de neînlocuit tocmai prin unicitatea lor. Şi atunci ţi se va face dor – dor de casă. Atunci vei învăţa că „acasă” înseamnă toate acele lucruri pe care nu le poţi afla nicăieri în altă parte.

Marele Oraş nu e foarte ospitalier cu străinii. Nu e nici o fiară gata să muşte din ei la orice mică abatere. Nu-ţi pune nimic pe tavă, dar îţi oferă oportunităţi atâta timp cât ştii să profiţi de ele şi să le apuci cu amândouă mâinile. Fereşte-te de oameni şi de situaţii care îţi pot dăuna într-un fel sau altul – nimeni nu o va face în locul tău! Înconjoară-te de oameni frumoşi – alege-i cu grijă, priveşte dincolo de masca aparenţelor pe care oamenii de aici au învăţat să o poarte cu atâta talent! De-acum încolo vei fi responsabil de deciziile pe care le vei lua, din simplul motiv că nu le mai poate lua nimeni în locul tău. Dar eşti inconştient de-a binelea dacă vei considera asta o oportunitate minunabilă! Responsabilitatea nu se joacă. Dacă nu o vei lua în serios, aceasta, sub iluzia libertăţii, te va face să suporţi povara al naibii de grea a consecinţelor propriilor fapte. Povară pe care nu o vei împărţi cu nimeni altcineva decât cu tine însuţi.

Nu vreau să închei sub acest ton ameninţător de părinte grijuliu. Mă gândeam doar că doare mai puţin când te loveşti cu capul de pragul de sus atâta timp cât ştii că e acolo şi ştii la ce să te aştepţi decât dacă te-ar fi luat prin surprindere. Mie mi-ar fi fost mai uşor... Mai vreau să te felicit că ai ajuns până aici şi să îţi urez tot binele din lume în continuare. Şi profit de acest prilej prin a-mi cere încă o dată iertare că nu am putut fi lângă tine în această zi - Marele Oraş se încăpăţânează să mă ţină captivă, nu-i pasă că trebuie să fiu alături de oameni dragi în altă parte, atâta timp cât el şi-a făcut deja alte planuri pentru mine. Am încredere în tine, ştiu că vei reuşi, nu e loc de eşec în drumul persoanei puternice pe care m-ai lăsat să o cunosc. Fie ca fericirea să-ţi fie cheia cu care să deschizi porţile viitorului – un viitor frumos, la fel ca tine! 

Fii primăvara mea !

Îngheţată într-o primăvară care întârzie la fereastră -

nicio rază

nu poate străbate prin cristalul mult prea dur

să-mi încălzească sufletul ce a uitat de mult

mângâierea lor caldă

şi dulceaţa florilor ce zâmbesc în nebunia propriei renaşteri.

Tânjesc după momente de care nu-mi aduc aminte

şi după vorbe calde spuse de o voce pe care n-o mai ştiu.

Hoinăresc pe străzi care am uitat unde duc.

Caut o iubire fără adresă

care m-a uitat într-o iarnă prea lungă

a profanatelor sentimente

şi-a încălcatelor promisiuni.

Vino –

şi repară atâta uitare,

topeşte armura de gheaţă care mi-a îmbrăcat sufletul,

desţeleneşte-l

şi sădeşte în el iubirea

pe care cotropitorii de suflete au sfărâmat-o în copitele goanei lor nebune,

aşterne-mi pe buze dulceaţa unui sărut lacom

şi-n ochi - stropi de fericire,

îmbracă-mi trupul în îmbrăţişări din care să nu mai pot scăpa,

găseşte-mă,

ia-mă de mână

şi nu-mi mai da drumul,

sărută-mi visul

şi privirea de copil căruia i s-a furat zâmbetul,

iubeşte-mi jocul

şi învie-mi viaţa –

fii soarele de pe strada mea,

aerul îmblânzit pe care să-l inspir cu nesaţ,

primăvara renaşterii mele –

primăvara mea !

Stau la coadă - aștept, deci exist!

Stau la coadă și…aștept. Aștept să îmi vină rândul să obţin și eu ceva ce vrea toată lumea, că pentru un lucru pe care ţi-l dorești doar tu nu se îmbulzește nimeni. Şi am sentimentul ăla ciudat de a fi doar o parte dintr-o turmă, ca predecesorii mei în vremurile de tristă amintire, pentru unii, ori de binecuvântată nostalgie, pentru alţii, care stăteau la cozi interminabile pentru lucruri de care nimeni nu avea nevoie, dar pe care toată lumea le voia (și daca ai auzit unele bancuri – inspirate din realitatea imediată, de altfel - care circulau în vremea comunismului, este aproape imposibil să nu fi auzit și de “cozile pentru cârlige”).

Detest să stau, imobilizată în timp și spatiu, în așteptare. Urăsc să privesc ceasul la fiecare două minute, sperând zadarnic să fiu măcar cu un pas mai aproape de lucrul pe care ard de nerăbdare sa-l am în mâinile mele, totul “îndulcit” de nesiguranţa obţinerii lui. Îmi displace enorm statul în picioare ore în șir, mai ales când stai de atâta timp, încât îţi simţi tălpile lipite de podea. Mirosul aglomeraţiei nu se numără printre parfumurile mele favorite, nici căldura degajată de trupurile înghesuite unele într-altele printre senzaţiile pe care să îmi placă să le tot încerc. Pe scurt – statul la coadă nu e una dintre cele mai plăcute experienţe, dar face parte din cele de care nu scapă nimeni.

Iată-mă și pe mine, “nerăbdarea întruchipată”, pentru care mereu lucrurile se mișcă prea încet în această lume, stând la coadă, pierzând clipe preţioase din prea scurta-mi viaţă. Nu-mi amintesc când m-am băgat și eu în rând, dar parcă deodată zăresc, la câţiva oameni depărtare în faţa mea, ghișeul unde se vând iluzii - cele pe care le-am cumpărat mai demult s-au terminat. Îmi amintesc doar că sunt mai revigorante decât aerul proaspăt, mai dulci decât ciocolata și mai calde decât dacă ar fi abia scoase din cuptor. Trebuie să rămână câteva și pentru mine! Am nevoie de ele așa cum un bolnav de diabet are nevoie de doza sa zilnică de insulină. Tânjesc după ele așa cum un bolnav incurabil, măcinat de durere, își imploră doza de morfină pentru a-i alina suferinţa. Şi-n gând îmi sună mereu, ca o obsesie, aceeași neliniște: dacă, până voi ajunge eu în faţă, se vor fi vândut toate?

Dar știţi vorba românului: “Ce-i al tău e pus deoparte”. Cred într-o putere superioară voinţei noastre, care oferă fiecăruia ceea ce trebuie să fie al său, iar dacă cineva nu stă la coadă pentru ceva, nu înseamnă că, într-o zi, acel lucru nu va veni, cumva, singur la viitorul său proprietar de drept. Se mai spune și că “Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă și în sac”. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să aștept, cuminte, la coadă, sperând ca, atunci când o să-mi vină rândul, să mai rămână și pentru mine pe stoc o felie zdravănă de sănătate, un dram de fericire, o fărâmă de noroc și măcar un strop de iubire. Se zvonește că iluzii găsești destule și la samsarii de chilipiruri, care stau la cotiturile vieţii – măcar atât.