Dacă teama a avut vreodată un chip, acela este chipul tău. Dacă ura ar putea striga, ar avea glasul tău ce urlă în turbarea-i. Dacă aş putea simţi parfumul jignirii, acela ar fi mirosul tău ce-mi provoacă doar repulsie. Dacă mi s-ar spune că privirea diavolului are puterea de a ucide, nu mi-ar fi frică s-o întâlnesc, căci am supravieţuit focului urii privirii tale ce voia să mă mistuie. Dacă ipocrizia a avut vreodată un nume, înseamnă că omonim îţi este.
Căci datorită ţie am învăţat să mă tem de oameni. Îi credeam pe toţi prieteni (cât mă înşelam!); nu ştiam că oamenii pot să distrugă alţi oameni, aşa cum în lumea celor care nu cuvântă fiarele nu le distrug pe cele asemeni lor, ci prădătorul îşi vânează prada. Iar tu om te numeşti, dar scopul tău în viaţă a devenit distrugerea mea. Cu ce ţi-am greşit? Înaintea ta păcătuiesc doar prin inocenţă. Nu e vina mea că suntem legaţi prin acelaşi sânge. Blestemat sânge! Uneori, teama de a nu fi şi eu asemeni ţie mă face să-mi doresc să-mi secătuiesc venele până şi de ultimul strop al lichidului vital ce ne leagă. Decât să trăiesc o viaţă ca a ta, semănând în jur doar teamă şi ură şi umilinţă, prefer de mii de ori să mor...să mor, de mii de ori!
Îmi detest viaţa la gândul că voi avea mereu întipărite în minte chipul tău congestionat, ochii tăi turbaţi iesiţi parcă din orbite, ţipetele tale disperate ce mă dureau până la leşin, vorbele tale care asemeni unor pumnale mi-au lăsat în suflet răni ale căror cicatrici încă ard, atingerea mâinilor tale pe braţele-mi slabe, mâini cărora le simt încă încleştarea neomenească a strânsorii lor.
În timp ce tu răvăşeai sertare şi scaune şi porţelanuri, nu mi-ai obseravat obrajii arşi de lacrimi şi trupul tremurând din toata încheieturile, după ce mai întâi ai răvăşit sufletul meu de copil ce nu cunoscuse până atunci teama şi durerea şi ura. M-ai învăţat ce e aceea ură; pe mine, copil ce iubeam prea mult această lume născută din iubire, dar care nu mai cunoaşte farmecul acestui sentiment demult pierdut. Tu...tu care nu iubeşti nici măcar pântecele care te-a purtat! Cum îmi poţi cere să te iubesc când prin fiecare gest şi prin fiecare vorbă mă faci să simt pentru tine doar teamă şi ură şi dezgust? Ce ne leagă mai mult decât cea mai deplină dorinţă de eternă despărţire?
Eşti obişnuit să calci oameni şi suflete şi gânduri în picioare...Ei bine, află că refuz să fiu preşul tău! Căci tu mi-ai semănat în suflet neputinţa de a ierta. Şterge-te pe picioare înainte să intri în viaţa mea! Tu ai intrat în ea cu pantofii plini de noroi şi ai lăsat urme ce nu ies la spălat. Acum am găsit puterea de a-ţi cere să ieşi. M-ai făcut să-mi pierd inefabilul şi încrederea în oameni şi iubirea... Pleacă, înainte de a mă pierde şi pe mine, căci pământul pe care trăim nu ar mai suporta o copie asemeni ţie! Înainte de a pleca, haide, distruge-mă până la capăt! Daca nu vei reuşi, voi avea mulţumirea de a mă fi făcut, în ignoranţa ta, mai puternică.
Înfige-mi în suflet şi ultimele pumnale ale vorbelor tale care nu ştiu decât să jignească. Îndeasă-mi pe creştet cununa de rug până ce voi fi simţit şi înţepătura ultimului spin al fricii ce o provoci. Dă-mi să beau pănă la fund cupa plină de veninul urii tale. Priveşte-mă cu ochii-ţi turbaţi de mânie până ce vei fi ars şi cea din urmă părticică din mine, până ce voi fi rămas doar un pumn de cenuşă, căci ceea ce tu nu ştii e că nu sunt o porumbiţă lipsită de apărare, ci sunt o pasăre Phoenix.
Nu credeam c-am să-nvăţ a muri vreodată... Însă numai astfel mă voi renaşte. Doar cunoscând amarul gust al morţii îi eşti cu adevărat recunoscător şansei de a învia. Şi pentru spini şi lacrimi şi venin şi miros de cenuşă în suflet, îţi mulţumesc!
