Iartă-mă de toate!

Pentru vini şi păcate,

greşeli nenumărate

şi promisiuni uitate,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru vise-abandonate,

gânduri necugetate

şi principii încălcate,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru lacrimi vărsate,

feţe îndurerate

şi dureri provocate,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru răni nevindecate

adânc în inimă săpate

şi stări de veghe-n miez de noapte,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru vorbe aruncate,

negarea propriului frate

şi atâta răutate,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru paşi făcuţi în spate,

pentru sărutări furate,

promise,dar nicicând date,

Tu...iartă-mă de toate!

Pentru lucruri încurcate,

cele mai meschine fapte

şi-absolută nulitate,

Tu...iartă-mă de toate!

Gânduri în convalescenţă

Îmi pare cum c-afară veacuri au trecut,

Că nu mai sunt pe lume, c-am murit demult,

Că soarele nu răsare ca-n alte dimineţi,

Ci doar vopseaua cade de pe albii pereţi.

În clădire te-mbată iz de spirt sanitar,

Iar sirenele de la-'mbulanţă urlă-n nopţi albe, de coşmar.

Pe coridor, ale paşilor ecouri;

Peste becuri, pânze de păianjen - noduri.

Şi fiecare clipă trece alene -

O simt cum mi se scurge, rece, prin vene

Din sterile seringi, ace şi perfuzii

În timp ce prin minte-mi rătăcesc iluzii.

Şi patul rigid nu mai suportă a mea povară -

Înaintea-mi, oare, câţi au putut în el să moară?

Câte ultime suflări, acum demult uitate,

Poate-ascunde acest loc? Strigăte disperate...

Aici m-a adus a mea încăpăţânare,

Căci propriului trup nu i-am acordat valoare.

Ştiu, merit. Dar acum, degeaba mă cerţi,

Căci nu mai pot plânge - te rog să mă ierţi!

Pentru toate...

          Pentru toate visele care nu s-au împlinit. Pentru cei care ţi-au spus că nu eşti nici pe departe pregătit şi că nicicând nu vei reuşi, atunci când tot ce îţi trebuia era o simplă încurajare. Pentru toate luptele abandonate după primul "Nu mai pot!" rostit. Pentru toate ideile hoinare din mintea ta cărora nu le-ai oferit privilegiul de a le aşeza într-un loc al lor. Pentru persoana pentru care odată erai totul, dar pentru care azi nu mai exişti. Pentru prietenul care a plâns cândva pe umărul tău, iar azi s-a îndepărtat de tine mai tare ca un străin când tu ai mai mare nevoie ca el să-ţi fie alături. Pentru inamicul care te-a lovit crunt după ce ai căzut deja la pământ, pentru a avea certitudinea distrugerii tale. Pentru momentele în care ai simţit că se prăbuşeşte cerul peste tine. Pentru persoana pe care, atunci când ai pierdut-o, ai pierdut odată cu ea şi sensul vieţii tale. Pentru toate nopţile nedormite. Pentru toate răsăriturile de soare care nu s-au bucurat de surâsul tău. Pentru fiecare zi, ceas şi clipă pierdute, petrecute făcând...nimic. Pentru fiecare zâmbet ce ţi-a sărutat buzele. Pentru fiecare lacrimă ce ţi-a ars tâmplele. Pentru toate şansele ivite de care n-ai profitat, ratându-le. Pentru persoana pe care o ai şi te are mai drag ca orice pe lume. Pentru toate piedicile apărute parcă din senin în calea ta. Pentru palma primită de la tatăl tău care te-a durut câteva ore. Pentru mustrările mamei tale, care te-au durut câteva luni. Pentru toate vorbele grele care încă mai dor. Pentru toate momentele din viaţă în care ai triumfat. Pentru prietenul care niciodată nu te lasă la greu şi-ţi oferă mereu braţul său pentru sprijin. Pentru clipele în care crezi că viaţa şi-a pierdut sensul şi rostul.

Pentru toate, aminteşte-ţi...să mergi mai departe!

Pur şi simplu: te iubesc!

          Ce înseamnă Te iubesc, m-ai întrebat?
          Potrivit DEX-ului, a iubi înseamnă a avea un sentiment de afecţiune pentru cineva.
          Când spun Te iubesc, vreau să spun că eşti primul meu gând în fiecare dimineaţă şi ultimul, în fiecare seară. Spun că, de fiecare dată, înainte cu doar câteva clipe de a te întâlni, simt cum inima îmi palpită şi sângele mi se urcă în obraji, iar eu mă simt ca o puştoaică la prima întâlnire. Că atunci când mă iei de mână mă simt mai puternică şi îmi dispar toate temerile. Că atunci când ştiu că îmi eşti alături, fie şi doar cu un gând bun, acel gând al tău mă face invincibilă şi-mi dă forţa să pot face orice. Înseamnă că reuşeşti doar cu un zâmbet să înlături toate gândurile negre ce-mi trec prin minte. Că simt că te cunosc de-o viaţă, iar lângă tine pot fi eu, fără măşti, fără ascunzişuri. Că aş renunţa bucuroasă la propria-mi viaţă dacă aş şti că acest lucru îţi este de vreun folos în vreun fel.Că eşti singura persoană care reuşeşte să mă facă să-mi calc pe orgoliu, atunci când acesta se transformă într-o încăpăţânare care nu-şi are rostul. Că, în prezenţa ta, până şi timpul se măsoară altfel: nu în ore, minute şi secunde, ci în sărutări, îmbrăţişări şi clipe de dor. Înseamnă că, atunci când eşti cu mine, nu mai am nevoie de nimic, nici chiar de aer, pentru că tu eşti aerul meu. Că, oriunde ne-am afla, atunci când sunt cu tine simt că aş fi în Paradisul demult pierdut. Că atunci când îmi spui că sunt frumoasă, simt cum mă transform dintr-o Cenuşăreasă neînsemnată, într-o prinţesă care înseamnă ceva în ochii tăi. Că buzele-mi şi-au găsit menirea: în sărutarea ta.
          Oricât aş încerca să explic aceste două vorbe, realizez că nu reuşesc nici pe jumătate, iar cuvintele n-o pot face. Totuşi, mai adaug doar câteva cuvinte la fel de neputincioase în încercarea de a explica la ce mă refer când spun că te iubesc: iubeşti dacă, atunci când celălalt îţi spune că te iubeşte, tu eşti incapabil de a înţelege că este cu putinţă să te iubească mai mult decât tu îl iubeşti pe el. 
          Iubirea nu se explică, ci se simte. 

Timpul meu este eternitatea

Motto:

"Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate."

(William Shakespeare) 

          Timpul...eternul meu duşman. Mă simt captivă în jocul său pervers de a încetini mereu scurgerea clipelor din clepsidra-mi numită Viaţă. Profită că este nevăzut şi trece pe lângă mine atât de încet, ştiind că n-am puterea de a-l grăbi. Nu-mi oferă alternativă: m-am născut, trăiesc şi aştept să mor. Şi-i creşte sufletul văzându-mă prizonieră în agonia aşteptării. 

          Tu îmi spui că timpul îţi este prieten, că prietenii tăi sunt şi ai mei. Mă duci la o margine de lume, într-un colţ al Raiului demult pierdut. Îmi pui soarele în palme şi stelele în priviri. Îmi dai să gust din dulceaţa ambroziei zeilor. Îmi torni în suflet un strop de nemurire. Mă iei cu tine şi ne prindem de pendulul ruginit al timpului, să ne fie leagăn, pe când la urechile noastre soseşte un refren demult uitat, adus de vânt pe aripile sale. Mă înveţi să înot în cea mai primejdioasă dintre mări: Viaţa; îmi spui că mereu vei fi lângă mine şi n-o să laşi valurile să mă ia. Zburăm împreună deasupra culmilor viselor şi ai grijă să nu cad. Faci inima-mi să bată mai puternic, iar în vene sângele să mi se încălzească. Îmi dai un sărut şi îmi promiţi alţi o infinitate, în timp ce îmbrăţişarea ta îmi încălzeşte atât de tare sufletul, că mi-e frică să nu se topească de tot. Apoi îmi prinzi în plete cea mai rară şi mai scumpă dintre flori: Iubirea.

          Îmi spui că timpul este suficient pentru oricine îl foloseşte, dar vai! parcă prea repede a luat-o la goană! Simt cum timpul meu e pe sfârşite şi încerc zadarnic să mă agăţ de cele din urmă clipe ce mi se scurg printre degete. Spuneai că timpul îţi este prieten...

          Priveşte-mă cum, îngenuncheată înaintea ta, îţi mai cerşesc doar o clipă din eternitate!

Rondelul rozelor de şcoală

Mai sunt încă roze - mai sunt,

Şi tot corigente şi ele

Aşa cum au fost şi acele

Când minte n-aveam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt...

Plecam, de la ore, la bere; --

Mai sunt încă roze - mai sunt,

Şi tot corigente şi ele.

Zadarnic al profei cuvânt

Sub 5 făcu mediile mele,

În vară-am să uit, şi-am să cânt,

În ciuda materiilor grele,

Mai sunt încă roze - mai sunt.

Pentru spini şi lacrimi şi venin şi miros de cenuşă în suflet, îţi mulţumesc!

Dacă teama a avut vreodată un chip, acela este chipul tău. Dacă ura ar putea striga, ar avea glasul tău ce urlă în turbarea-i. Dacă aş putea simţi parfumul jignirii, acela ar fi mirosul tău ce-mi provoacă doar repulsie. Dacă mi s-ar spune că privirea diavolului are puterea de a ucide, nu mi-ar fi frică s-o întâlnesc, căci am supravieţuit focului urii privirii tale ce voia să mă mistuie. Dacă ipocrizia a avut vreodată un nume, înseamnă că omonim îţi este.

Căci datorită ţie am învăţat să mă tem de oameni. Îi credeam pe toţi prieteni (cât mă înşelam!); nu ştiam că oamenii pot să distrugă alţi oameni, aşa cum în lumea celor care nu cuvântă fiarele nu le distrug pe cele asemeni lor, ci prădătorul îşi vânează prada. Iar tu om te numeşti, dar scopul tău în viaţă a devenit distrugerea mea. Cu ce ţi-am greşit? Înaintea ta păcătuiesc doar prin inocenţă. Nu e vina mea că suntem legaţi prin acelaşi sânge. Blestemat sânge! Uneori, teama de a nu fi şi eu asemeni ţie mă face să-mi doresc să-mi secătuiesc venele până şi de ultimul strop al lichidului vital ce ne leagă. Decât să trăiesc o viaţă ca a ta, semănând în jur doar teamă şi ură şi umilinţă, prefer de mii de ori să mor...să mor, de mii de ori!

Îmi detest viaţa la gândul că voi avea mereu întipărite în minte chipul tău congestionat, ochii tăi turbaţi iesiţi parcă din orbite, ţipetele tale disperate ce mă dureau până la leşin, vorbele tale care asemeni unor pumnale mi-au lăsat în suflet răni ale căror cicatrici încă ard, atingerea mâinilor tale pe braţele-mi slabe, mâini cărora le simt încă încleştarea neomenească a strânsorii lor.

În timp ce tu răvăşeai sertare şi scaune şi porţelanuri, nu mi-ai obseravat obrajii arşi de lacrimi şi trupul tremurând din toata încheieturile, după ce mai întâi ai răvăşit sufletul meu de copil ce nu cunoscuse până atunci teama şi durerea şi ura. M-ai învăţat ce e aceea ură; pe mine, copil ce iubeam prea mult această lume născută din iubire, dar care nu mai cunoaşte farmecul acestui sentiment demult pierdut. Tu...tu care nu iubeşti nici măcar pântecele care te-a purtat! Cum îmi poţi cere să te iubesc când prin fiecare gest şi prin fiecare vorbă mă faci să simt pentru tine doar teamă şi ură şi dezgust? Ce ne leagă mai mult decât cea mai deplină dorinţă de eternă despărţire?

Eşti obişnuit să calci oameni şi suflete şi gânduri în picioare...Ei bine, află că refuz să fiu preşul tău! Căci tu mi-ai semănat în suflet neputinţa de a ierta. Şterge-te pe picioare înainte să intri în viaţa mea! Tu ai intrat în ea cu pantofii plini de noroi şi ai lăsat urme ce nu ies la spălat. Acum am găsit puterea de a-ţi cere să ieşi. M-ai făcut să-mi pierd inefabilul şi încrederea în oameni şi iubirea... Pleacă, înainte de a mă pierde şi pe mine, căci pământul pe care trăim nu ar mai suporta o copie asemeni ţie! Înainte de a pleca, haide, distruge-mă până la capăt! Daca nu vei reuşi, voi avea mulţumirea de a mă fi făcut, în ignoranţa ta, mai puternică.

Înfige-mi în suflet şi ultimele pumnale ale vorbelor tale care nu ştiu decât să jignească. Îndeasă-mi pe creştet cununa de rug până ce voi fi simţit şi înţepătura ultimului spin al fricii ce o provoci. Dă-mi să beau pănă la fund cupa plină de veninul urii tale. Priveşte-mă cu ochii-ţi turbaţi de mânie până ce vei fi ars şi cea din urmă părticică din mine, până ce voi fi rămas doar un pumn de cenuşă, căci ceea ce tu nu ştii e că nu sunt o porumbiţă lipsită de apărare, ci sunt o pasăre Phoenix.

Nu credeam c-am să-nvăţ a muri vreodată... Însă numai astfel mă voi renaşte. Doar cunoscând amarul gust al morţii îi eşti cu adevărat recunoscător şansei de a învia. Şi pentru spini şi lacrimi şi venin şi miros de cenuşă în suflet, îţi mulţumesc!

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta

de Pablo Neruda

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Sa scriu, de exemplu: "Noaptea este instelata,

Si stralucesc, albastre, astrele, in departare."

Vantul noptii suiera in cer si canta.

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Eu am iubit-o, si cateodata si ea m-a iubit.

In nopti ca aceasta am avut-o in bratele mele.

Am sarutat-o de atatea ori sub cerul infinit!

Ea m-a iubit, si cateodata si eu o iubeam.

Cum sa nu-i fi iubit ochii aceia mari si ficsi?

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta.

Sa ma gandesc ca nu o am. Sa simt ca am pierdut-o.

Sa ascult imensitatea noptii, mai imensa  fara ea.

Si versul cade peste suflet ca roua pe iarba.

Ce conteaza ca iubirea din mine n-o mai poate privi? 

Noaptea e instelata si ea nu e cu mine.

Asta e tot. In departare cineva canta. In departare.

Sufletul meu nu se obisnuieste cu pierderea ei.

De parca pentru a mi-o apropia, privirea mea o cauta,

Inima mea o cauta, si ea nu e cu mine!

Aceeasi noapte alba...aceleasi fapte...

Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiasi.

Nu o mai iubesc, este adevarat, dar cat am iubit-o!

Vocea mea cauta parca vantul pentru a-i atinge auzul.

A altuia! Este a altuia. Cum era inainte a sarutarilor mele.

Vocea ei, corpul ei conturat clar, ochii ei infiniti...

N-o mai iubesc, este adevarat, dar poate o mai iubesc.

E atat de scurta iubirea, si atat de lunga uitarea!
Pentru ca in nopti ca aceasta am avut-o in bratele mele.

Sufletul meu nu se obisnuieste cu pierderea ei,

Chiar daca aceasta ar fi ultima durere pe care ea mi-o provoaca

Si acestea ar fi cele din urma versuri pe care le scriu.

Zbor

Ma iei de mana si-mi spui

"Sa mergem! Lumea asta

e prea nebuna

pentru noi!"

Avem o singura destinatie:

departe!

Si departarea e mai aproape

cu fiecare pas.

Lasam in urma

case,

oameni

si umbre:

intreg orasul

cu nebunii si nebunia lui

cu tot.

Ne indreptam

spre lumina ce straluceste

sus, departe.

Straluceste si ne cheama.

Ne apropiem,

caci ne cresc aripi:

una mie,

o alta tie...

doi ingeri cu cate o singura aripa.

Si zburam,

caci nu-mi dai drumul,

iar zborul ne inalta

tot mai sus.

In departare,

luminile orasului

s-au aprins.

Dar noi avem stelele!

Sapte stele mi-ai fagaduit

doar pentru mine.

Si lumina lor mereu

ne mangaie si calauzeste

zborul.

Dulce zbor!

De parca noi doi am fi

singuri pe pamant.

Dar stelele se sting pe rand.

Luminile orasului - la fel.

Intuneric.

Se apropie zorii.

Ne intoarcem.

Ne ascundem aripile.

Un sarut aduce fagaduiala

unui nou zbor

pentru o data viitoare.

Si ne pierdem

prin bezna si nebunia orasului,

unde

niciun nebun nu banuieste ca,

printre ei,

doi ingeri asteapta

clipa zborului.

Tu ai uitat...

Ne-am prins candva de mana sub o stea;

Mi-ai spus ca n-o sa ma lasi nicicand,

C-ai sa ramai mereu in viata mea,

Dar ai uitat mult prea curand.

Mai apoi mi-ai mai spus ca ma iubesti;

S-am crezut in aste cuvinte

Asa cum cred copiii in povesti.

Tu...ai uitat de juraminte.

M-ai invatat sa-ti darui sufletul

Prin sarut, sa ma ofer pe mine.

Acum zadarnic il caut...Caci tu

Ai uitat ca inca e la tine.

Miile de sarutari ascundeau

Promisiuni in strivirea buzelor,

Promisiuni care aripi imi dadeau,

Dar azi tu ai uitat dulceata lor.

Ti-ai uitat parfumul pe perna mea

Din noptile cand raiul l-am pierdut.

Atunci imi spuneai ca sunt doar a ta;

Tu ai uitat; si-a ta azi nu mai sunt.

Copilul meu naiv si adorat,

Atat de drag, ca stiu numai eu,

In sarutari si lacrimi te-am scaldat,

Dar tu ai uitat ca esti al meu.

Draga mea,

         Imi indrept catarea catre tine, ca tare mi-e dor de tinta ochilor tai!

         Gandul meu zboara mereu spre tine si ma gandesc la vremea cand iti percutam cate un sarut si imi rascoleai toate transeele inimii.

          Acum, stau singur, cu mana pe incarcator si ma gandesc la tine. Ce frumos era cand bateam pas de defilare pe aleile parcului si iti mitraliam vorbe de dragoste de ramaneai cu gura cascata ca o palnie de captare radar.

          Toate acestea pana cand generalul (maica-ta) ne-a prins in adapost luptand corp la corp si am fost nevoiti sa incheiem un armistitiu la ofiterul starii civile.

          Draga mea, toate bune si frumoase, dar am interceptat zvonul ca ciripesti pe la posturi straine.

          Daca se adevereste, la prima permisie iti trag senilele in gips, iar lui ii sparg parbrizu'. 

          Daca nici atunci nu iti va fi de ajuns, voi face cu tine un mars fortat cu masca pe figura pana la tribunal. Ai inteles?

Al tau,

                              Stan Pusiacritialier

Cuvinte...

De multe ori folosim cuvinte pe care mai tarziu am fi vrut sa nu le folosim niciodata. Folosirea cuvintelor nu este neutra. Cuvintele pot sa distruga OAMENI si IMPERII, pot sa aduca RAIUL. 

Cuvintele reci ii ingheata pe oameni, cuvintele fierbinti ii ard, cele amare ii amarasc, iar cuvintele violente ii fac sa devina violenti.

Daca inainte aveam indoieli, iata ca azi a fost nevoie de un singur cuvant al tau pentru a capata certitudinea absoluta ca aveam dreptate: Cineva, acolo Sus, ma iubeste...si stie ca merit ceva mai bun!

P.S.: Sunt a treia persoana careia ii atribui acest apelativ. Ti-as fi recunoscatoare daca de aceasta data ai fi in stare sa-ti argumentezi folosirea lui  (la adresa mea). Nu uita ca in incercarea de a o face in celelalte doua cazuri, n-ai reusit decat sa fii contrazis. Si sa nu uit...continuand sa acuzi pe cineva de vini care nu-i apartin, mai devreme sau mai tarziu vei descoperi adevarul si vei realiza cat te-ai inselat, iar in viitor, de frica sa nu gresesti iar, sa devii atat de orb incat sa nu vezi vinovatul, chiar daca acesta ar fi sub nasul tau. Doar ai grija...  De ce ti-e frica, nu scapi si fiecare primim ceea ce meritam, iar eu...nu te meritam!

Plouă

Motto: "Niciodată nu mi-ai spus că visele pot muri.

Niciodată nu mi-ai spus că iluziile pot ucide.

Mi-ai spus doar că pot să visez..."

          Aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu stropi aleşi, pe care Fortuna ni i-a trimis nouă, muritorilor.
          În cea de-a treia zi dinainte de Ziua cea Mare, Helios pierdu lupta în faţa norilor de plumb care revendicară Cerul. Atât de bucuroşi de triumful lor, au trimis pe pământ lacrimile primite de la Fortuna, lacrimi de Fericire: lacrimi mărunte şi dese, lacrimi ce au adăpat visele sădite în inimile însetate de un IDEAL. Şi lacrimile Fericirii au căzut întruna, trei zile...trei zile în care visele au încolţit, au îndrăznit a prinde mici rădăcini şi, cu sfială, să crească, încercând să ajungă la destinaţia finală: împlinirea lor în realitate. A plouat trei zile în care fiecare strop ce adăpa sămânţa visului o făcea să devină mai puternică şi-i oferea gândul împlinirii. Doar aceste vise erau din sămânţa rodită de altele ce şi-au îndeplinit menirea, iar celelalte nu au avut lumina Iluziei; acestea de acum, deci, trebuie cu atât mai mult să reziste până la final.
          Lasă norii să-şi verse acum toate lacrimile, până vor seca! Fortuna a fost generoasă şi le-a oferit destule încât să compenseze tot timpul în care nu s-au mai descărcat de ele. Lacrimile trebuie vărsate, nu adunate în suflet, căci l-ar putea îneca. Vărsate până la ultima, cu timpul, se usucă, dar deşi ochii rămân secaţi, sufletul adună altele, căci o inimă împietrită de eşecuri trebuie înmnuiată din nou, pentru a continua să bată.
           Şi aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu lacrimile de Fericire trimise de Fortuna, pentru a adăpa visele şi a le ajuta să ajungă până la final, spre împlinirea lor în realitate.
           Şi lumina Iluziei strălucea mereu, rece, discretă, abia simţită, din spatele norilor.
           Sosi Ziua cea Mare. Lacrimile de Fericire s-au isprăvit. Însă Fortuna le-a trimis altele: lacrimi de Năzuinţă. Norii nu s-au mulţumit să plângă de acolo, de sus. Au coborât pe pământ, printre oameni. Şi astfel, în Ziua cea Mare rătăceam printre norii de ceaţă. Seminţele viselor mai aveau puţin până la final. Doar sunt rodul altora ce s-au transformat în realitate când toată lumea le spunea "Nu veţi reuşi! E imposibil!". Şi ele n-au fost mângâiate de lumina Iluziei...Acestea de acum trebuie deci cu atât mai mult să reuşească. Celelalte vise au primit însă sărutarea Norocului, iar azi Norocul era în vacanţă. Mai contează? Lumina razelor reci ale Iluziei mereu le mângâie: "Veţi reuşi! Sunteţi pe deplin îndreptăţite să reuşiţi!".
          Şi norii plâng mereu, adăpându-le, iar rădăcinile lor se prind mai adânc, în suflet, în timp ce ele cresc mereu, spre împlinire; şi oamenii rătăcesc printre lacrimile norilor, ce le înceţoşează privirea.
          Când ziua fu pe sfârşite, se adunaseră deja prea multe lacrimi peste vise; atât de puţin mai aveau până la împlinire! Însă rădăcinile le-au putrezit, căci Norocul nu fusese lângă ele să le ofere sărutarea sa. Şi cât de falnice erau! La prăbuşirea lor, smulgerea rădăcinilor atât de adânc prinse în suflet îl lăsară împietrit de eşecuri; şi căderea lor fu ca o prăbuşire de trecut; iar golul lipsei lor, vaier de jale.
          Căci aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, să nu-i lase pe oameni să-si umple viaţa cu prea multă fericire şi să nu mai înţeleagă sensul lacrimilor.
          Se isprăviră şi acele lacrimi, însă norii au continuat să plângă, căci Fortuna le-a oferit altele: lacrimi de Durere. Norii nu s-au mulţumit să coboare pe pământ, ci au pătruns în sufletele oamenilor. Şi plouă încă trei zile...Iar razele reci ale Iluziei nu se mai vedeau nicăieri.
          Ploaia cădea întruna, mare şi deasă. Lacrimile de durere spălau dezastrul lăsat în urmă de Iluzie. Fiecare strop ce cădea, lovea visele moarte. Ploaia poposi şi în ochi, căci ochii sunt oglinda sufletului; trebuia deci ca şi în oglindă să se reflecte acelaşi spectacol pe care ploaia îl oferea în suflet: stropii cădeau mereu, mai mari şi mai deşi, ducând departe visele moarte. Apoi, cu un elan tineresc, spălă întreg sufletul, lăsându-l curat, neted, nu secat, ci jilav.
          A trebuit ca trei zile să plouă, după acea zi în care Norocul era în vacanţă, pentru a curăţa dezastrul lăsat în urmă de mângâierea Iluziei.
          Aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu stropi de suflet.
          O nouă dimineaţă. Nici urmă de nori. Helios străluceşte triumfător, încălzind şi mângâind lumea jilavă; cu dragoste, sărută fiecare strop de ploaie rămas pe pământ; soarbe cu sete fiecare lacrimă a norilor rămasă încă în sufletul umed de ape amare; alături de el, Elpis mângâie cu razele sale calde sufletul jilav în care, pe nesimţite, o sămânţă a unui nou vis începe să încolţească şi să fie fecundată de sufletul reînnoit, desţelinat, unde se simte încă proaspăt parfum de ploaie.


       

Ruga

Motto:"Rugaciunea e o clipa petrecuta in cer." (S. Vincent) 

"Doamne, ajuta-ma sa le pot spune celor puternici adevarul in fata! Sa nu mint, doar pentru a castiga aplauzele celor celor slabi! Daca-mi dai noroc...nu-mi lua fericirea! Daca-mi dai putere...nu-mi lua ratiunea! Daca-mi dai succes...nu ma lipsi de umilinta...iar daca imi dai umilinta...nu-mi lua demnitatea! Ajuta-ma ca intotdeauna sa vad si reversul medaliei! Nu ma lasa sa-i invinovatesc pe ceilalti, pentru ca nu gandesc ca mine! Invata-ma sa iubesc oamenii ca pe mine insami! Invata-ma sa ma judec ca pe restul! Nu ma lasa sa alunec in orgoliu...si nici in disperare sau esec! Mai bine aminteste-mi ca esecul...este experienta care precede triumful! Invata-ma ca in ciuda suferintei...sa merg inainte! Invata-ma ca in ciuda deceptiilor...sa nu-mi pierd increderea! Invata-ma ca A IERTA este cel mai important lucru pentru cel puternic...si ca razbunarea este semnalul primitiv al celui slab! Daca imi iei norocul...lasa-mi speranta! Daca imi iei succesul...lasa-mi puterea de a trece peste esec! Daca eu as gresi cuiva...da-mi curaj sa imi cer iertare! Daca cineva mi-ar gresi mie...da-mi curaj sa-l iert! Doamne, da-mi LINISTEA sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL sa le schimb pe acelea pe care le pot, si INTELEPCIUNEA de a sti care este diferenta. Tu sa fii aerul pe care il respir mereu, soarele care ma incalzeste si vantul ce ma racoreste. Doamne, daca eu uit de Tine, Tu...sa nu uiti de mine!"

 

Daca iubirea e atat de dulce, de ce uneori ne ferim de ea?

• Pentru ca ne e frica sa nu facem diabet de la atata dulceata si de la atatea dulcegarii.
• Pentru ca, desi ramane in inimile noastre, devenim incapatanati.
• Pentru ca mandria si orgoliul au revendicat tronul, rezervat iubirii, din inima noatra.
• Pentru ca e nevoie de o vesnicie intreaga sa-ti marturisesti iubirea, iar pentru un refuz e suficient un moment.
• Pentru ca iubirea fata de o persoana iti intuneca ratiune, iar ratiunea inseamna putere, deci...
• ...pentru ca a iubi o persoana te face sa devii slab.
• Pentru ca timpul inseamna bani, iar timpul petrecut alaturi de cineva e timp pierdut - amintirile nu valoreaza nimic in lumea asta exacta, care Il explica pana si pe Dumnezeu; mai ramane de descoperit ecuatia iubirii.
• Pentru ca ne simtim bine sa stim ca suntem atat de valorosi incat cineva sa sufere ca nu ne are.
• Pentru ca a calca in picioare pe cineva e o senzatie incredibila, care te face sa te simti stapanul lumii.
• Pentru ca iubirea nu e o pasare Phoenix; odata arsa, nu va mai renaste din propria-i cenusa.

Si . . .

Si un oiseau Phenix etait l'amour,

Si le soleil ne se levait toujours,

Si toutes les reves devenaient la realite,

Si la jeunesse etait l'eternite,

Si nous realisions que meme un ange puisse faire erreurs,

Si la bonheur coutait aussi peu comme la douleur,

Si l'espoir etait une colonne infinie,

Si nous savions que la liberte c'est un chose defini,

Si, meme un moment, dans notre ame on regardait,

Si un colosse de granit etaient la foi et la verite,

Si aucune etoile ne laissait rien derriere,

Nous vivrions dans l'obscurite et nous defierions la lumiere,

Nous remplirions la vie par trop bonheur,

Nous realiserions que nous sommes divines, sans erreur,

Les larmes nous ne les comprendrions plus,

Est-ce que nous verions si chanceux sommes-nous?

Nu intreba de mine

Si intrebi de mine

Cum ca ce mai fac, despre cum imi mai merge,

Cum mi-e fara tine, 

Rau sau poate bine,

Daca pot sa rad sau lacrima a-mi sterge.

Si intrebi de mine

Din intamplare, in intarziat tarziu.

Ai dreptate? Bine!

Eu am gresit? Cine

Poate sa afle cand eu nu mai vreau sa stiu?

Si intrebi de mine

Din curiozitate. Si-ai vrea ca eu sa zic

Ca mi-e dor de tine.

Lacrimi cristaline

Imi spun ca nu mai stiu...ca nu mai simt nimic.

Pentru ca am murit

Cand ai plecat de langa mine, in noapte.

Aud - n-ascult nimic.

Imbratisez - nu simt.

Sunt singura moarta care-a merge poate.

Pentru ca am murit

Cand ai plecat si ai luat totul cu tine.

Amor nemarginit

In neant ratacit...

Nu mai sunt aici. Nu intreba de mine!

Despartire

Ca pe-o floare-n spini m-ai aruncat

In noaptea rece si tarzie.

O data 'napoi nu te-ai uitat,

Sa vezi in urma-ti ce-ai lasat:

O inima pustie.

Imi spui numai vorbe fara rost

-Franturi dintr-un basm copilaresc-

Sa-mi amintesc de tot ce-a fost:

Ca m-ai iubit, ca a fost frumos...

Unde-i acum "Te iubesc!" ?

Te-ascult, dar n-aud niciun cuvant,

Ci retraiesc povestea noastra:

Mii de sarutari dulci ca un cant

Risipite de acelasi vant

Ce-mi bate la fereastra.

Sarutari, zambete si lacrimi...

Mi le amintesc toate, toate,

La ceas oprit de legi si datini;

Amintiri de mult dor si patimi

In minciuna scaldate.

Mai stii? Azi era ziua noastra...

Dar n-a ajuns la destinatar

Darul pentru cel ce ma lasa

Uscata ca o floare-n glastra

Intr-un rece Faurar.

Nu ne-am sarbatorit iubirea

Prin sarut, ci lacrimi siroaie.

Mi-ai lasat numai despartirea,

Si, in urma, amintirea

Unui miros de ploaie.

Ai vrut ca din tot sa ramaie

Doar fantoma iubirii de ieri,

Ziua de azi, doliu sa fie.

'Geaba sa privesc in urma-mi ceri,

Caci mortii nu invie!