Jibou – cu douăzeci și doi de ani în urmă, tot într-o marți. Orășelul ăla cu o grădină botanică ce reușește să mai atragă
câte un outsider curios, pe lângă
locuitorii săi, mereu aceiași. Oraș în care toată lumea cunoaște pe toată
lumea, unde toți știu cine cu cine, ce, când, cum și de ce, prea mic pentru
a-ți putea respecta propria intimitate și viață privată, prea mare pentru a-ți
oferi liniștea de care nervii tăi au atâta nevoie pentru a se odihni din când
în când. Aici, viața e o succesiune de zile parcă puse pe repeat, cu aceleași drumuri, în aceleași locuri, întâlnind aceleași
chipuri și auzind aceleași voci plângându-se mereu de aceleași probleme. Ideal
pentru conservatori, imposibil de suportat pentru cei care au nevoie de
schimbări ca de aer proaspăt. Aici își are rădăcinile educația mea – știți voi,
lucrul ăla cu care rămâi după ce uiți tot ce ai învățat în școală. Rădăcini
sănătoase, din care mai apoi am putut-o crește frumos. Proiect încă în lucru. Personalitate?
Încă nedefinită. Fata cuminte, silitoare la școală, timidă și fricoasă și de
umbra ei – nu mai spun de necunoscut! Cum până la terminarea liceului am fost
,,fetița mamei” (pe cine mint? mereu voi fi...), nu pot să îmi asum 100% nimic
– acțiuni, gândire, caracter. Până nu suntem obligați în vreun fel sau altul să
fim departe de ei, suntem opera părinților noștri. Personalitatea începe în
momentul în care viața te obligă să îți iei singur propriile decizii și să îți
asumi responsabilitatea pentru consecințele lor.
Cluj-Napoca – studenție,
iubiri, prietenii. Orașul ăsta mi-a fost unul dintre cei mai buni profesori.
M-a ajutat să descopăr cine sunt, ce vreau și cum să fac pentru a obține. Mi-a
oferit ocazii, oameni, locuri și momente. Așa se face că în ultimii trei ani am
învățat mai multe despre viață decât în toți anii dinainte. Am învățat că
încercarea moarte n-are, totul e să vrei și să faci ceva, să nu stai și să nu
aștepți nimic de la nimeni. Că există karma
sau dreptate divină, niște reguli
ale universului mai presus de noi, ce nu lasă niciun efort să fie făcut în
zadar, niciun bine nerăsplătit, niciun rău neîntors asupra-ți ca un bumerang –
toate în momentul în care te aștepți mai puțin sau chiar deloc. Că de obicei
întâlnești mai multe măști decât chipuri. Că prietenii adevărați rămân mereu
alături, iar cei ce nu rămân nu merită un loc în viața ta de acum; a trebuit să
îi întâlnești la un moment dat, te-au învățat o lecție, apoi fiecare și-a văzut
de propriul drum, separat; e normal și nu trebuie să îți pierzi timpul
încercând să îți explici unde sau când ai greșit ori de ce drumurile voastre nu
se mai intersectează ca odinioară – pentru că fiecare aveți un drum diferit,
iar fiecare dintre voi n-a fost decât o ,,stație”, un popas din drumul de urmat
al celuilalt – catch, touch, then let it go.
Să te ferești de prieteni ,,de nevoie” – cei mulți. Am învățat că nu poți fi un
om plăcut de toată lumea, unora s-ar putea pur și simplu să nu le placă fața
ta, ceea ce e în regulă; asta nu înseamnă, din nou, că trebuie să îți pierzi
timpul prețios (și așa destul de puțin) gândindu-te unde, când, ce ai greșit –
persoanele care merită îți vor spune când o faci, fără să mai fie nevoie ca tu
să întrebi. Că dreptatea oamenilor rareori există și că îți faci rău doar ție
căutând-o cu orice chip; acceptă că nu întotdeauna îți vor fi recunoscute
meritele, ci doar atunci când trebuie. Că Oameni frumoși încă există și să fac
tot ce pot pentru a-i păstra alături. Că sănătatea e bunul cel mai de preț și
singurul de care ai nevoie pentru a le obține pe restul. Că nu trebuie să
căutăm iubirea – va veni singură la noi, atunci când o vom aștepta mai puțin;
și chiar de am respinge-o, ea se va încăpățâna să rămână; și dacă trebuie să rămână,
va găsi o cale, în ciuda încăpățânării noastre. Că trebuie să te ferești de
companii proaste și de persoane toxice; te vor pierde și pe tine; dacă nu te
simți tu însuți în compania lor, pur și simplu pleacă, fără a privi înapoi. Că
mereu întâlnim oamenii potriviți în momentul potrivit – tot ce avem de făcut
este să vrem să îi vedem. Că e mai bine să fii singur decât prost însoțit –
vorba aia, ,,Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”. Că fericirea nu e un șantier în
lucru, ci o alegere; mereu vom avea în viață lucruri pentru care să fim
recunoscători și lucruri care ar putea fi îmbunătățite; tu fii recunoscător
pentru toate, că în momentul în care ajungi în vârf, îți dai seama că nu mai ai
unde să urci, doar de unde să începi să cobori în cădere liberă. Că a te
compara cu alții e cheia sigură a nefericirii tale, vei găsi mereu câte un
exmplu comparativ cu care tu te vei vedea cel mai nenorocit; etalonul tău să
fii tu însuți; tu, cel de azi, să fii mai bun decât tu, cel de ieri. Că să te ierți
pe tine însuți e al naibii de greu, dar nimeni nu o poate face în locul tău;
dă-ți seama cine ai fost, acceptă cine ai devenit și fă tot ce poți pentru a te
depăși. Că e în regulă ca din când în când să te lași cuprins de o ,,tristețe
metafizică”, atâta timp când reușești să ieși la timp din ea; cu toții avem
momente proaste, în care cade cerul peste noi și ne fuge pământul de sub
picioare, dar ai nevoie ca ele să ți se întâmple pentru a deveni mai puternic
și a rezista, peste ani, unor piedici adevărate. Când te simți copleșit,
întreabă-te mereu cât de important ar fi acel lucru pentru tine dacă ai ști că
mori mâine; de cele mai multe ori, vei ajunge la concluzia că nu prea
important, iar soluțiile vor veni de la sine; o minte tensionată nu poate gândi
limpede. Că unii oameni dezamăgesc și pleacă; tu nu alerga după ei; ai nevoie
de locul liber lăsat de aceștia pentru ca persoanele potrivite să poată intra
în viața ta; nu fi creatorul propriei nefericiri agățându-te de un trecut
căruia nu-i mai aparții. Că trebuie să lași mereu loc de un ,,Bună ziua!”, că-i
de la Dumnezeu lăsat, chiar dacă relațiile cu o anumită persoană s-au răcit sau
deteriorat; nu suntem perfecți, nu putem crește cu toții împreună, dar bunul
simț ne definește ca Oameni și n-ar trebui să renunțăm la el doar pentru că
unii ne-au dezamăgit așteptările sau pur și simplu viața ne-a purtat spre zări
diferite; now we are strangers, but this
time with memories.
Douăzeci și doi de ani – îi
port în suflet, și pe umeri, și pe chip; în ridurile ce se adâncesc zi de zi, în cearcănele vineții, în ochii roșii și grei,
în pielea ce își pierde zi de zi fermitatea și în trupul obosit de prea mult
somn și de prea puțin soare, de nopți
albe și zile irosite, de prea multă
durere și prea puține îmbrățișări. Mi-e trupul greu și încheieturile oaselor
deja îmi scârțâie –și mă dor, și mă asurzesc. Douăzeci și doi de ani – rămân în
urma mea, și în față mă așteaptă abisul,
un gol imens, file albe, nescrise încă și-o oboseală ce nu mă lasă să le
umplu; mi-s cuvintele prea puține și frazele mi se rup mereu. Gândurile mi se
sparg de pereții ce mă strâng. Douăzeci și doi de ani – când au trecut? Unde s-au
dus? Când s-au adunat deja? Nici nu mai știu...
La naiba cu toate astea! Am
obosit să mă simt o inutilitate, care nu are nici job, nici carieră, nici un
acoperiș al ei, nici o gașcă mare de prieteni care să îi caute compania când e
rost de distracție sau să o sune de zeci de ori pe zi. Mă grăbesc să cresc, iar
apoi mă întreb unde mi-am pierdut copilăria. Am obosit să mă mai gândesc unde
am greșit în trecut sau ce voi putea deveni în viitor. Acum e vremea mea. Vremea
să îmi termin studiile și să las tot ce va veni după pentru un ,,va urma” care
să mă surprindă, fără a-l plănui în detaliu și a fi dezamăgită că realitatea nu va corespunde întru totul
proiecției din visurile mele (nici n-ar avea cum, că doar nu mi-am descoperit
abilități clarvăzătoare). Vremea să văd lumea ,,pe viu”, nu doar în poze
(începând cu țara minunată pe care o avem și nu obosim să îi vedem doar
uscăturile). Vremea să încetez să mă mai gândesc la ceea ce îmi lipsește și să
fiu recunoscătoare pentru ceea ce am deja. Sănătate, cât să pot face orice,
doar să vreau. Un trup căruia îi reproșez nimicuri, dar care este, încă, în
plină putere și își execută toate funcțiile fără greș; durerea trupului nu e
oare doar un semn al faptului că încă trăiești? Există un loc ,,fără nicio
durere, întristare sau suspinare”, dar nu aș vrea să ajung prea curând acolo. Cogito ergo sum. Am destulă hrană, haine
și toate nimicurile care ne fac viața suportabilă; n-am niciodată cu ce să mă
îmbrac, deși dulapurile îmi dau pe afară de haine; mereu mi-e poftă de altceva,
deși frigiderul mi-e mereu plin; mă plâng de gândacii din cămin, când alții
îngheață prin adăposturi improvizate, insalubre, fără apă sau curent electric,
deși trăim în epoca tehnologiei. Am alături Oameni valoroși, pe care știu că
i-aș putea suna la orice oră, fără teama că îi voi indispune (prea tare), care
ne suntem aproape unii altora la greu, chiar dacă nu ne putem vedea zilnic
pentru a ne povesti toate nimicurile de toate zilele, pe al căror cuvânt te
poți baza fără rezerve – nu-s mulți, dar sunt ai mei și știu că sunt mereu
acolo; și sunt mai scumpi decât dacă aș avea zeci alții, cu care să petrecem
împreună când ne e bine, dar să dispară ca măgarii în ceață când ai mai mare
nevoie de ei sau să profite de slăbiciunile tale în loc să te ajute să ți le
învingi. Și le mulțumesc că există și că mi-au rămas alături, în ciuda faptului
că viața ne-a purtat pașii pe cărări diferite. Probabil că sunt printre puținii
care au rezistat să citească până aici acest preaplin al sufletului meu, care
când amenință să îmi spargă pieptul și capul
cuprins de vertij se revarsă în cuvinte scrise.
Îmbătrânesc, dar oare vinul nu
se înnobilează cu fiecare an ce trece? Oscilez între tristețea neîmplinirilor
și nebunia fericirii copilărești a fiecărei clipe – dar oare nu m-aș plictisi
să văd viața doar în tonuri cenușii mereu?
Oficial, nu mai sunt un copil; curând va trebui să intru în câmpul
muncii ,,celor mari”, să devin cetățean responsabil, plătitor de dări la stat –
dar oare nu voi rămâne mereu copil pentru cei care m-au văzut crescând sub
ochii lor sau alături de care am crescut împreună? Nu, cred în continuare că oamenii nu se
schimbă, nu pot deveni altceva decât ceea ce sunt, oricât timp ar trece și
orice li s-ar întâmpla. Suntem produsul oamenilor pe care îi întâlnim și al
experiențelor prin care trecem. Din toate astea, noi alegem cu ce să rămânem,
ce să păstrăm și de ce anume ne putem lipsi. Învățăm, că doar de aia suntem
ființe raționale, înzestrate cu capacitatea de a gândi. E gratis și, încă, nu e
ilegal. Statul te vrea prost, cobai pe care să îl poată manipula; depinde doar
de tine să conștientizezi cine ești, ce vrei și să ai curajul să o spui cu voce
tare atunci când lumea întreagă pare că îți stă împotrivă. Dăm piept cu viața,
ne luăm cu ea la trântă, ne stabilim noi țeluri și ne adaptăm din mers. Tinerețe
– vârsta tuturor posibilităților, când ai destulă putere, destul timp și
destulă îndrăzneală pentru a-ți croi propriul drum așa cum îl vrei. Vârsta la
care ți se iartă orice, când ai voie să greșești, atâta timp cât nu te
încăpățânezi să te lovești cu capul de același prag de sus de nenumărate ori.
Ai energie, sănătate, iar timpul ce se așterne în urma ta nu poate fi încă
perceput dureros; ai energie și timp pentru a schimba orice. Ești responsabil
de propria fericire; nu o lăsa să îți scape din mâini, nici nu o pune în
mâinile altora! E timpul tău – nu-l mai irosi! Trăim pentru a construi
amintiri, dar nu pentru a ne hrăni din ele. Make
today the best day of your life!
