In ziua cand ai plecat m-ai privit in ochi si mi-ai spus sa nu plang, iar eu am suras, doar pentru a te vedea fericit; tu habar n-aveai ca in spatele zambetului meu se ascundea o tristete neasteptata, tristetea ce o simti cand vezi ca pleaca (si pleaca pentru totdeauna), tocmai cel care ti-a fost mai drag; tristetea aceea, mai dureroasa ca toate, care nu-ti stoarce lacrimi (caci lacrimile, cu timpul, se usuca), dar care iti sapa in suflet un gol enorm, pe care anii nu-l mai pot astupa.
Cu toate acestea, zambeam, caci voiam sa ma pastrezi in memorie (tu mi-ai spus ca memoria este cartea faptelor noastre, cea care nu uita) asa cum eram eu, cea pe care ai cunoscut-o atat de bine - mai bine ca oricine altcineva: vesela (cum imi spuneai tu, "cu o pofta nesatula de viata"). Mi-ai spus ca eu te-am facut sa prinzi drag de viata asta "anosta, plina de mizerii si atat de neinteles de nedreapta". Aveai dreptate: viata nu e corecta, insa ti-am amintit ca, totusi, e demna de trait. Ziceai ca te-am invatat sa traiesti, ba chiar m-ai certat pentru asta, caci, dupa cum spuneai tu, "Cine s-ar opri sa planga o frunza moarta pe carare, cand codrii freamata, alaturi?".
Totul parea atat de simplu pentru tine: cand o persoana dispare din viata ta, o inlocuiesti cu o alta. Habar n-aveai ca nimeni, niciodata, nu-l va inlocui pe camaradul pierdut, caci nu pot fi creati vechi camarazi. Habar n-aveai ca, pentru mine, tu insemnai lumea toata. Ma priveai senin si-mi vorbeai calm, ca de obicei, chiar daca stiai ca avea sa fie ultima oara cand ne vedem.
Mi-ai spus ca Cerul a ucis timpul...ca a creat moartea, si opusul ei, nemurirea. Mi-ai spus sa-mi inving lacrimile cu un zambet, chiar si atunci cand doare, sa-mi spun mereu ca totul va fi bine. "Totul va fi bine...", dar, cand se va intampla asta, tu vei mai fi alaturi de mine? N-ai stiut sa-mi raspunzi, inganai doar atat: "Va fi bine...". Aiurea! Cand Lazar a murit, Iisus nu le-a spus surorilor lui ca totul va fi bine, pentru ca nu era; Lazar era mort, iar ele sufereau; desi Iisus stia ca fratele lor va trai, El nu le-a alinat suferinta; a suferit alaturi de ele; a plans; i-a iubit. Iar tu imi spui sa nu plang, sa nu sufar pentru ca pleci, caci in viata nu merita sa plangi decat pentru dreptate, credinta si iubire. "Cum viata e deseori nedreapta, cum putini au ramas cu harul de a ti-L da pe Dumnezeu, si cum prea putine sunt inimile care stiu sa iubeasca sincer, inseamna ca nu vei avea ocazia sa plangi!". Zicandu-mi acestea, ai suras amar... Aveai dreptate: intr-o lume in care fiecare traieste numai pentru sine, intr-o lume in care "mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul", nu-ti ramane decat sa te autocompatimesti, ceea ce ar fi ridicol. Mi-ai interzis sa plang, asa ca mi-am pastrat lacrimile, care oricum, cu timpul, ar fi secat.
"Zambeste mereu!", mi-ai mai zis, "Nimeni nu stie ce se ascunde in spatele unui zambet. Cei care te iubesc, se vor bucura, crezand ca esti fericita, iar celor care nu te au la inima nu le vei da satisfactia de a te fi vazut invinsa. Aminteste-ti ca daca nu cazi, nu te poti ridica; fiecare cazatura te face doar mai puternica. Nu uita ca numai in foc se caleste otelul. Aminteste-ti si de mine, daca vei avea timp...iar eu voi fi fericit sa aduc un suras in spatele zambetului afisat celor din jur."
Si ai plecat...
Eram indurerata, insa celorlalti le-am spus: "Sunt ostenita!". Zambeam, insa in coltul buzelor mi se citea amaraciunea unei eterne pareri de rau. Si totusi, eram aceeasi, cea care cu cateva minute inainte simtise deschizandu-i-se in suflet golul pe care anii nu-l pot astupa.
