Îmbrăţişări

Priviri

de peruzea rece şi de miere brună

contopite-n fierbinte simfonie a cuvintelor nerostite.

Atingeri

de mătase fină şi de catifea moale

pecetluite-n delicată broderie de parfum.

Urma buzelor tale –

pecete gravată în sufletu-mi preaplin.  

Cafea amară şi mere acre –

aromă şi ideal,

mână-n mână, în dulce vals al simţurilor.

Noi

eu – o aripă şi tu – o alta,

împreună – zborul aceluiaşi înger. 

Casa goală

Când ai plecat

ai uitat poarta deschisă larg, în lături,

ş-a rămas aşa şi azi

ca un semn, ca o promisiune

c-ai să revii.

Au urmat

clipe şi-apoi ceasuri, zile şi nopţi

fără ochii tăi,

fără glasul tău,

fără nemăsurata-ţi grijă,

fără tine.

Ai lăsat în urma-ţi

pomi în floare,

boboci în glastre,

pui în cuiburi

ş-un chip ş-un suflet de copil

cu-obrajii arşi de lacrimi,

în aşteptarea-ţi.

Dac-ai să vii

ai să afli pomii goi,

glastrele uscate,

cuiburile părăsite –

toate ostenite de prea multă aşteptare.

Ai să mai afli ş-acelaşi suflet de copil

care se hrăneşte cu visul revederii

şi care-a devenit străin

în casa care nu mai e acasă

fără tine.

Ai să mă găseşti

acelaşi copil pe care l-ai lăsat în prag,

care refuză să crească

şi care încă te aşteaptă…

Îmi mai zâmbesc

doar priviri din tăcute portrete,

glasuri din îndepărtate ecouri,

îmbrăţişări din binecuvântate aduceri-aminte…

Lăsaţi-mă să dorm –

să uit atâta dor

ş-atâta lipsă

ş-atâta gol…

Oare mai ştii tu, bătrâne?

Oare mai ştii tu, bătrâne,

Că te păstrez în amintire?

Şi basmul ce n-avea sfârşire

Ştiai, tu, că va rămâne,

Alte buze să-l îngâne

În inocenta lor neştire?

Oare mai ştii tu, bătrâne,

Că te păstrez în amintire?

Auzi? Plâng clopote-n stâne –

Străbate anii-a lor bocire…

Trăieşte înc-a ta privire,

Vrea sfârşitul să-şi amâne –

Oare mai ştii tu, bătrâne?

Am plecat…

Am plecat –

Mă aşteaptă necunoscutul, să-i sărut zarea

Când cotidianul şi-ordinarul m-au uitat.

În ochii mei

Port umbra unui ieri ce l-a-nghiţit uitarea

Şi-a unei iubiri târâte-n patul altei femei.

Să mă-ntorc,

Să frâng zbor de aripe, s-accept minciuna iubirii

Nu mai am timp, nici putere, nici voinţă, nici loc.

M-ai căutat

În cenuşa trecutului, în roua amintirii…

Caută-mă, zadarnic!  E târziu – am plecat.

Taci!

Nu-mi mai deştepta în suflet

amintiri

ce încă dor…

Şterge-ţi odată acel rânjet

cinic,

vulgar

şi-umilitor

de pe faţa-ţi tâmpă!

Ce mai vrei? Nu sunt de stâncă

să poţi da-n mine

cât pofteşti.

Mă ştii de-atâta vreme, dar nu mă cunoşti deloc

şi tare-ţi mai place

să-ţi baţi joc,

să loveşti

şi să calci suflete-n picioare

şi nu,

deloc nu te gândeşti

că doare.

Să ştii

că vorbele nu-s simple jucării,

să le scuipi, făr’ a le rumega.

Cuvintele-s arme ce pot ucide

suflete

cărora prea mult le pasă…

N-ai niciun drept – nu mă judeca!

Cumpără-ţi o viaţă

de la supermarketul de vise-abandonate,

dar nu mai intra cu bocancii plini de noroi într-a mea!

Tu chiar nu înţelegi oare

că eu nu pot uita?

Acum, cel mai bine

ar fi să te prefaci

că eu nu mai exist pe lume. De-aceea

când vorbeşti cu mine –

taci!