Plouă

Motto: "Niciodată nu mi-ai spus că visele pot muri.

Niciodată nu mi-ai spus că iluziile pot ucide.

Mi-ai spus doar că pot să visez..."

          Aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu stropi aleşi, pe care Fortuna ni i-a trimis nouă, muritorilor.
          În cea de-a treia zi dinainte de Ziua cea Mare, Helios pierdu lupta în faţa norilor de plumb care revendicară Cerul. Atât de bucuroşi de triumful lor, au trimis pe pământ lacrimile primite de la Fortuna, lacrimi de Fericire: lacrimi mărunte şi dese, lacrimi ce au adăpat visele sădite în inimile însetate de un IDEAL. Şi lacrimile Fericirii au căzut întruna, trei zile...trei zile în care visele au încolţit, au îndrăznit a prinde mici rădăcini şi, cu sfială, să crească, încercând să ajungă la destinaţia finală: împlinirea lor în realitate. A plouat trei zile în care fiecare strop ce adăpa sămânţa visului o făcea să devină mai puternică şi-i oferea gândul împlinirii. Doar aceste vise erau din sămânţa rodită de altele ce şi-au îndeplinit menirea, iar celelalte nu au avut lumina Iluziei; acestea de acum, deci, trebuie cu atât mai mult să reziste până la final.
          Lasă norii să-şi verse acum toate lacrimile, până vor seca! Fortuna a fost generoasă şi le-a oferit destule încât să compenseze tot timpul în care nu s-au mai descărcat de ele. Lacrimile trebuie vărsate, nu adunate în suflet, căci l-ar putea îneca. Vărsate până la ultima, cu timpul, se usucă, dar deşi ochii rămân secaţi, sufletul adună altele, căci o inimă împietrită de eşecuri trebuie înmnuiată din nou, pentru a continua să bată.
           Şi aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu lacrimile de Fericire trimise de Fortuna, pentru a adăpa visele şi a le ajuta să ajungă până la final, spre împlinirea lor în realitate.
           Şi lumina Iluziei strălucea mereu, rece, discretă, abia simţită, din spatele norilor.
           Sosi Ziua cea Mare. Lacrimile de Fericire s-au isprăvit. Însă Fortuna le-a trimis altele: lacrimi de Năzuinţă. Norii nu s-au mulţumit să plângă de acolo, de sus. Au coborât pe pământ, printre oameni. Şi astfel, în Ziua cea Mare rătăceam printre norii de ceaţă. Seminţele viselor mai aveau puţin până la final. Doar sunt rodul altora ce s-au transformat în realitate când toată lumea le spunea "Nu veţi reuşi! E imposibil!". Şi ele n-au fost mângâiate de lumina Iluziei...Acestea de acum trebuie deci cu atât mai mult să reuşească. Celelalte vise au primit însă sărutarea Norocului, iar azi Norocul era în vacanţă. Mai contează? Lumina razelor reci ale Iluziei mereu le mângâie: "Veţi reuşi! Sunteţi pe deplin îndreptăţite să reuşiţi!".
          Şi norii plâng mereu, adăpându-le, iar rădăcinile lor se prind mai adânc, în suflet, în timp ce ele cresc mereu, spre împlinire; şi oamenii rătăcesc printre lacrimile norilor, ce le înceţoşează privirea.
          Când ziua fu pe sfârşite, se adunaseră deja prea multe lacrimi peste vise; atât de puţin mai aveau până la împlinire! Însă rădăcinile le-au putrezit, căci Norocul nu fusese lângă ele să le ofere sărutarea sa. Şi cât de falnice erau! La prăbuşirea lor, smulgerea rădăcinilor atât de adânc prinse în suflet îl lăsară împietrit de eşecuri; şi căderea lor fu ca o prăbuşire de trecut; iar golul lipsei lor, vaier de jale.
          Căci aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, să nu-i lase pe oameni să-si umple viaţa cu prea multă fericire şi să nu mai înţeleagă sensul lacrimilor.
          Se isprăviră şi acele lacrimi, însă norii au continuat să plângă, căci Fortuna le-a oferit altele: lacrimi de Durere. Norii nu s-au mulţumit să coboare pe pământ, ci au pătruns în sufletele oamenilor. Şi plouă încă trei zile...Iar razele reci ale Iluziei nu se mai vedeau nicăieri.
          Ploaia cădea întruna, mare şi deasă. Lacrimile de durere spălau dezastrul lăsat în urmă de Iluzie. Fiecare strop ce cădea, lovea visele moarte. Ploaia poposi şi în ochi, căci ochii sunt oglinda sufletului; trebuia deci ca şi în oglindă să se reflecte acelaşi spectacol pe care ploaia îl oferea în suflet: stropii cădeau mereu, mai mari şi mai deşi, ducând departe visele moarte. Apoi, cu un elan tineresc, spălă întreg sufletul, lăsându-l curat, neted, nu secat, ci jilav.
          A trebuit ca trei zile să plouă, după acea zi în care Norocul era în vacanţă, pentru a curăţa dezastrul lăsat în urmă de mângâierea Iluziei.
          Aşa au vrut parcele: să plouă trei zile înainte, iar după, încă trei; să plouă şi în acea zi în care Norocul era în vacanţă; şapte zile să plouă, cu stropi de suflet.
          O nouă dimineaţă. Nici urmă de nori. Helios străluceşte triumfător, încălzind şi mângâind lumea jilavă; cu dragoste, sărută fiecare strop de ploaie rămas pe pământ; soarbe cu sete fiecare lacrimă a norilor rămasă încă în sufletul umed de ape amare; alături de el, Elpis mângâie cu razele sale calde sufletul jilav în care, pe nesimţite, o sămânţă a unui nou vis începe să încolţească şi să fie fecundată de sufletul reînnoit, desţelinat, unde se simte încă proaspăt parfum de ploaie.