Credeai ca n-o sa-mi mai fie la fel fara tine... Aveai dreptate. Nimic nu mai e la fel: obrajii nu-mi mai sunt arsi de lacrimi, ochii nu-mi mai sunt gravi de nesomn, fruntea nu-mi mai e incretita de grijile pentru tine, speranta a inviat in inima mea, planurile mele pentru viitorul meu si nu al nostru au prins iar contur, prietenii au regasit-o pe vechea eu, zambetul mi s-a instalat trimfator din nou pe buze, sufletul meu odata gol acum s-a golit doar de griji, inima mea inainte grea ca un lacat al unei biserici pustii acum e mult mai usoara si salta de fericire, la fel ca intreaga mea fiinta; am lacrimi in ochi, insa lacrimi de fericire - lacrimi binecuvantate.
Credeai ca lumea mea se va prabusi fara tine. Recunosc...au fost momente cand acelasi lucru il credeam si eu. Ce minciuna! Sa vars atatea lacrimi, sa irosesc atatea clipe gandindu-ma ca nu sunt suficient de buna pentru tine, sa-ti dau voie sa te joci cu mine, fara a riposta, sa ma intreb cu ce am gresit, daca te-am suparat, sa-mi imaginez scenarii care sa scuze raceala ta fata de mine, sa fiu dispusa sa renunt la orice si oricine doar pentru tine, sa tremur din tot trupul doar la auzul glasului tau, sa nu-mi pot controla bataile inimii la vederea ta, sa ma pierd cu firea la intalnirea privirii tale, sa nu mai fiu eu.
Iar daca ma intrebi ce-am mai facut, iti spun ca am aflat ce e aceea "moarte". Iti spun ca acum am renascut, ca nu e totul tocmai perfect, dar o sa fie. De atatea ori m-ai facut sa ma simt un nimeni...spuneai ca totul se va schimba, ca va fi mai bine. Minteai. Ma minteai atat de senin, iar eu te credeam. Dintre toate minciunile tale, "Te iubesc!" era favorita mea. Au fost momente in care am realizat ca nu mai suntem doi, ca intre noi e altcineva; nu indrazneam sa te supar, impartasindu-ti acele ganduri, crezand ca sunt doar in mintea mea, ca te-ai simti ofensat sa descoperi ca increderea mea in tine nu e deplina, ca as putea crede macar ca ai putea fi in stare de asa ceva. Credeam ca am devenit paranoica, intrucat nu poti opri drumul gandurilor intocmai cum nu poti opri valurile marii sa se intoarca la tarm. Se spune ca ceea ce nu stii nu te afecteaza, asa ca sa nu incerci sa afli. Insa indoiala, odata incoltita in suflet, prinde radacini adanci, iar tu nu ai facut altceva decat sa hranesti toate indoielile mele, facandu-le sa creasca in fiecare zi, pana in ziua in care au devenit certitudini. Mie nu mi-a ramas decat sa vad cum un zambet triumfator ti se instala pe fata doar la zarirea ei, cum orice suparare care o aveai pe mine disparea cand o intalneai pe ea, cum o alintai pe ea asa cum odata doar pe mine ma alintai... iar eu vedeam toate astea, si totusi nu-ti spuneam nimic, doar era prietena ta cea mai buna. Sa fi fost totul doar in mintea mea? Aproape ca as crede asta, daca tu n-ai fi facut tot posibilul sa nu se stie ca suntem impreuna. Vedeam atatea cupluri pe strada tinandu-se de mana, mai putin noi doi; pozele cu noi le tineai bine ascunse, ca nu cumva sa fie vazute de cineva; nici nu se punea problema unui sarut in public, ca nu cumva cineva cunoscut sa ne vada; totusi, cand te-am intrebat daca iti este rusine sa mergi cu mine pe strada, ai negat. Imagineaza-ti cum m-am simtit atunci cand o prietena m-a intrebat daca mai sunt impreuna cu tine, intrucat te vazuse bucurandu-te de prezenta ei. Nu ti-am spus nimic, eram sigura ca mi-ai fi tinut o predica despre proasta influenta pe care o au prietenele mele asupra mea.
Iar tu inca ma intrebai ce s-a intamplat cu mine, desi era deja tarziu sa imi ceri sa fiu cea de ieri, cand tu nu erai nicaieri atunci cand te cautam. Daca nu ai inteles o privire, cu atat mai putin ai fi putut intelege o lunga explicatie. Cu timpul, invatam ca exista trei situatii in viata pe care nu le putem remedia: sansa pe care am lasat-o sa ne scape, intalnirea la care nu am asistat si jignirea pe care deja am pronuntat-o. Sa nu crezi ca indiferenta ta ma poate schimba; si uitarea e o lege, am incercat sa uit, insa nu am reusit decat sa realizez ca tot ce a fost nu va mai fi...ca ploua fara rost intre noi; ca ratacim pe acelasi drum in sens opus; ca suntem doua poduri peste apa aceluiasi dor, despartiti de niste munti. Te-as fi iubit ca un copil care fura mere din vecini, uitand ca un gard cu spini imprejmuieste totul; copilul meu, care imi erai atat de drag...de azi, tu nu mai esti al meu! De azi, esti doar o naluca ce n-o pot da uitarii, un cadou pecetluit de imbratisari si planset, un zambet dintr-o poza ce acum mi-a devenit straina, doi ochi care nu-mi mai spun pe nume, un chip ce va adormi vegheat de alti ochi decat ai mei, un vis ce l-am visat atatea nopti cu ochii deschisi pentru a incerca sa-mi umplu golul din suflet, o voce ce alina devenita otrava, o rana ce inca arde, o ultima foaie rupta dintr-un caiet de amintiri...
Poate ca doar ma mint si inca imi e dor, poate ca am pus in fata sentimentelor orgoliul, insa n-o sa te las sa ma calci in continuare in picioare, caci tu m-ai invatat sa pasesc pe inimi: pe propria-mi inima, iar tu nu stii cum doare. Ma detesc ca am atatea sa iti spun si nu gasesc cuvinte prin care sa te fac sa intelegi ca sufletul nu stie reguli, ca uneori vorbele sunt seci, si ca cele mai reci cosmaruri se nasc din amintiri frumoase. Insa cand se incheie un capitol, o alta poveste abia incepe. Trebuie sa-ti iei ramas de la ieri, pentru ca maine vine cu pasi repezi.
Cand esti pus la incercari, dragostea isi spune cuvantul, de aceea daca iubesti pe cineva trebuie sa-l lasi liber; daca se intoarce la tine vei avea dovada iubirii sale, daca nu, inseamna ca nu a fost niciodata al tau.
Nimeni nu poate desparti ce e legat de Dumnezeu. Nimeni nu-ti poate lua ce e al tau.
De aceea acum ma gandesc ca poate Cineva, Acolo Sus, ma iubeste, si stie ca merit ceva mai bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu