Nu-mi mai deştepta în suflet
amintiri
ce încă dor…
Şterge-ţi odată acel rânjet
cinic,
vulgar
şi-umilitor
de pe faţa-ţi tâmpă!
Ce mai vrei? Nu sunt de stâncă
să poţi da-n mine
cât pofteşti.
Mă ştii de-atâta vreme, dar nu mă cunoşti deloc
şi tare-ţi mai place
să-ţi baţi joc,
să loveşti
şi să calci suflete-n picioare
şi nu,
deloc nu te gândeşti
că doare.
Să ştii
că vorbele nu-s simple jucării,
să le scuipi, făr’ a le rumega.
Cuvintele-s arme
ce pot ucide
suflete
cărora prea mult
le pasă…
N-ai niciun drept – nu mă judeca!
Cumpără-ţi o viaţă
de la supermarketul de vise-abandonate,
dar nu mai intra cu bocancii plini de noroi într-a
mea!
Tu chiar nu înţelegi oare
că eu nu pot uita?
Acum, cel mai bine
ar fi să te prefaci
că eu nu mai exist pe lume. De-aceea
când vorbeşti cu mine –
taci!
