Să nu mă uiţi!

Am să-ţi las parfumul meu pe perna ta

şi impregnat pe pielea ce-o vor atinge de-acum

alte degete...nu atât de lungi, nici atât de reci,

care nu bănuiesc ziua când va fi să pleci -

să nu mă uiţi.

Sărutul meu ţi l-am întipărit în carne,

în urme ce nu se vor duce,

aşa cum ai vrea amintirea să-mi ştergi.

Va rămâne martorul mereu prezent,

cu ochi umezi şi tăcuţi

al zilei când, unul pe altul, ne-am făcut întregi –

să nu mă uiţi.

Iar când sufletul te va întreba

de unde s-a deschis atâta gol în el, deodată,

ai să surâzi trist,  

vei privi în gol

şi-ai să-i raspunzi:

,,Cândva,

erai pavăză şi scut,

altar şi sanctuar

pentru o fată.”

Şi golul va suna atunci mai tare,

şi nu vor reuşi să-l umple nici cei mulţi

şi-ţi vei da seama cât doare –

să nu mă uiţi.